Sunt nopți în care adorm doar pentru a visa că m-am trezit negru și, așa, negru cobor în subteran și priviri ciudate se agață de pielea mea, ce însemnătate poate să aibă și visul acesta? De ce să mă trezesc negru?
Alteori visez că fac dragoste cu prima mea dragoste, facem dragoste suspendați, dincolo de timp și de spațiu, dincolo de secole întregi, într-o geometrie hiperbolică, și până la noi nimic din zgomotul inutil al lumii nu ajunge și totul încă se simte.
Îmi place să-mi pierd timpul liber prin muzee mici, care nu au nici o capodoperă, privesc tablouri care nu sunt ordinare, dar nu sunt nici capodopere, privesc aceste tablouri din tărâmul de mijloc și mi se face poftă să dresez lupi.
La Paris plouă mult și eu îmi ridic gulerul gabardinei și mi se pare că umblu cocoșat, sub apăsarea unui sac peticit în care port toate visele și toate clipele fericite, uneori obosesc și îmi dau sacul jos și scot din el amintiri care mi se deșiră între degete, ca un ghem și nu e nimic de care să mă agăț, e doar timpul care cade și căderea aceasta poate fi oprită doar când îți umpli zilele cu ambiții și rate la bănci, dar eu nu vreau nimic din toate acestea, trăiesc blazat și în afara prezentului, n-am cunoscut nici un paradis, am încercat toate meseriile, așa cum îți încerci puterile, m-am culcat cu femei de toate rasele și tot nu l-am putut uita pe Pascal, prietenul meu cu care bineînțeles că am vânat lei.
Eu i-am purtat fotografia în portofel – e o fotografie în care culorile au fost de la început șterse, el e blond și părul îi cade frumos pe spate și fruntea lui înaltă promitea că băiatul ăsta o să se mai înalțe și o să frângă inimi și mi se pare că seamănă cu un zmeu care nu se va da ușor îmblânzit, Pascal are un zâmbet care s-a tolănit ca o pisică într-un colț al figurii sale.
Sunt zile în care îmi fac poze la automatele de poze din subteran doar ca să mă privesc și să văd că nu m-am trezit negru.
Umblu dintr-un loc în altul și chiar încerc să nu mă gândesc la nimic, am nevoie să mă liniștesc, mă opresc să beau cafele pe terase pline de oameni care nu mă cunosc și nu-mi spun nici un cuvânt, deși ne zâmbim politicos, cum se cuvine.
Încă mă întreb cum e în nirvana și dacă Pascal, refuzând viața, a avut sau nu a avut dreptate.
Știu că nu e bine să îmi pun asemenea întrebări, ar trebui să îmi umplu odăile cu nimicuri, să cumpăr!, să cumpăr!, și să mănânc mai sănătos, să fac sport și să mă prefac fericit, să alerg la semimaraton și să fac voluntariat pentru oamenii străzi.
Le umplu paharele celor tineri și nu am nici un rost – sigur lipsa voinței m-a adus aici, lipsa voinței de a face în lume ceva măreț, văd directorași obosiți care se îmbată și își strâng cravatele în pumni, surmenați de ședințe în care trebuie să dea socoteală pentru bunăstarea acționariatului.
Acționarii nu vin să bea aici – mi-i imaginez pe acționari pe yachturi la Saint-Tropez, cu femei puține la minte și busturi generoase, cu buze enorme, care să stoarcă din ei toată lipsa lor de sens. Banii lor fac lumea să se învârtă.
Și lumea se învârte, pământul nu se oprește niciodată, când plouă privesc prin geamul cârciumii ploaia și îmi imaginez că așa cade peste noi timpul și ploaia se scurge în canalizări și ajunge în măruntaiele pământului unde e o altă lume, în care poate că trăiesc oameni și mai bogați și iluminați, care și-au făcut acolo palatele, ca să nu mai aibă de-a face cu noi.