Dacă ar fi să numesc acum un moment de involuție din parcursul învățământului românesc, m-aș opri fără nici o șovăire la perioada de după 1990, care a fost, practic, dezastruoasă pentru calitatea educației de la noi. Iar dezastrul a început – nu-i nici un secret aici – cu apariția primelor instituții de învățământ superior private.
Nu am nimic împotriva învățământului particular și nici împotriva inițiativelor private în general. Dar nu știu cum se face că la noi modelele instituționale cu eficiență dovedită în alte părți – de la cele democratice până la cele de care vorbesc aici – ajung să funcționeze exact pe dos. De exemplu, în sistemul educațional anglo-saxon o școală cu internat este de obicei una prestigioasă, la care acced elevi proveniți din familii înstărite, cu statut social înalt sau cu rezultate excepționale la învățătură. În România, internatele liceelor adunau copii din pătura săracă sau din zonele rurale, ai căror părinți nu aveau suficienți bani ca să le asigure o locuință – în chirie sau gazdă – departe de casă. La fel, universitățile particulare din spațiul anglo-saxon sunt cele mai prestigioase școli de pe glob, iar o diplomă obținută la una dintre ele reprezintă deja o garanție a valorii și, implicit, a succesului în carieră. La noi universitățile particulare au ajuns să fie etichetate drept simple fabrici de diplome – ceea ce adesea și erau. Sunt.
Evident, după Revoluția din 1989 ele trebuiau să apară: era inevitabil și, într-o logică firească, era și necesar. Dar nimic n-a fost firesc aici. O instituție de învățământ privată nu e doar o investiție financiară, ci și una formatoare. Nu e ghidată exclusiv de profit, ci și de performanțele pe termen lung – care vor aduce tot profit, doar că pe termen lung. Și cine avea răbdare să cultive, să construiască și să aștepte roade? Anii 1990, dacă vă amintiți, au fost epoca „tunurilor“ financiare și comerciale. Nici universitățile private n-au fost scutite de ispita asta. Iar statul, care ar fi trebuit să supravegheze, controleze și sancționeze derapajele, a ignorat problema, deși nu era deloc minoră. Așa că s-au înființat universități pe genunchi, au fost acreditate pe fugă și neglijent, iar apoi au funcționat ca niște imense benzi rulante, în care la un capăt intrau absolvenții de liceu cu banii de taxe, iar la celălalt capăt ieșeau absolvenții de facultate cu diplome de licență. Mai apoi, și cu diplome de masterat. Și de doctorat. S-au înființat universități lipsite de condițiile minime presupuse de așa-zisa educație superioară: cu ore de curs desfășurate în săli improvizate, lipsite de biblioteci proprii (cum funcționează oare o universitate fără biblioteci?), cu personal insuficient și insuficient pregătit. Ce-i drept, era greu să găsești îndeajuns de mulți oameni cu calificare și titluri universitare pentru avalanșa de facultăți particulare apărute brusc, iar improvizațiile făcute pe parcurs n-au funcționat.
Sau au funcționat, depinde cum privești lucrurile: studenții plătitori de taxe erau din ce în ce mai numeroși, diplomele se obțineau ușor – și, adesea, foarte rapid, chiar fără să ajungi vreodată la universitate –, deci toată lumea era mulțumită. Doar calitatea pregătirii din facultățile respective era mai îndoielnică, dar cui îi păsa? Un păgubos efect imediat a fost acela că și facultățile de stat, cu prestigiu și pretenții mai ridicate, cu un sistem de selecție riguros și destul de dur al viitorilor studenți, au fost nevoite să scadă standardele, pentru a nu rămâne pur și simplu fără studenți. S-a ajuns astfel la situații caraghios de triste.
Imaginați-vă un student la Fizică în anul al II-lea, la o universitate cu tradiție seculară, care nu are habar de legea lui Arhimede. Sau un student la Limbi Clasice care nu știe boabă de latină sau greacă. Sunt două cazuri reale din, probabil, miile existente în epocă. Iar din degringolada de atunci, când reperele, standardele și valorile s-au bulversat cu totul, învățământul românesc nu și-a revenit nici în ziua de azi.