Am o boală a imaginației, trec pe lângă protestatari și eu nu mai știu dacă protestează pentru Palestina sau Sudan sau Tibet sau Vietnam sau Irlanda de Nord sau inechitățile sociale din Bulgaria sau justiția din Polonia, pentru delfini sau muncitorii din Pakistan.
Înțeleg tot mai puțin lumea protestelor: nu știu de unde ne va veni Apocalipsa, dacă va fi stratul de ozon sau dacă va fi războiul Etiopiei cu Eritreea sau de la traficul de narcotice din Mexic.
Sunt străin. Nu sunt membru în sindicate sau în uniuni, rămân pentru totdeauna străin și singur, viața mea la Paris nu are nimic memorabil, deși toți oamenii se străduiesc să-și umple viața cu amintiri.
Atât că uneori mai frecventez o chinezoaică pe Boulevard de la Chapelle. E o tânără de impecabile moravuri, dacă preferați această convenție, și ce v-ar putea împiedica să o acceptați?
Chinezoaica își face treaba fără să se grăbească și asta mi se pare grozav, nu ne spunem nimic și uneori e ca și cum chiar ne-am iubi, sunt unul dintre clienții ei cei mai statornici, asta e sigur, și cred că, în felul său, îmi e recunoscătoare.
Alteori, cred că mă urăște. Îmi imaginez cum arată și clienții care vin în urma mea: actori ratați și electricieni și tineri veniți la studii din provincie. Mi-ar plăcea să închidă ușa în urma mea și să probeze rochii de gală chiar dacă nu se pregătește să meargă la nici o gală.
Și continui să lucrez în cârciumă și să le umplu tinerilor din Paris paharele și îi ascult vorbind despre macroeconomie și benzi desenate și îndepărtatul Congres american și cuvintele lor trec pe lângă mine fără să lase nici un ecou.
Pascal ar fi putut să plece de acasă, ar fi putut să fugă în Austria, ar fi putut să fie alergat cu câinii lupi de vameșii austrieci, ar fi putut să stea în arest, ar fi putut să fugă în Turcia și să ajungă muncitor cu ziua în furnicarul din Istanbul, ar fi putut să se lase dresat ca un șarpe, să răspundă ordinelor și să zâmbească fals, să-și îndeplinească sarcinile de serviciu sau să urmeze o carieră militară și să moară erou în Irak sau să se căsătorească din iubire cu un tânăr dintr-o insulă exotică sau, dimpotrivă, să găsească dragostea femeilor și să-și crească frumos cele două fiice, să-și plimbe câinele prin parc, alergând vesel pe lângă el, atunci când câinele ar fi avut poftă s-o rupă la fugă.
Mă gândesc la atâtea posibilități, mă gândesc la anii pe care Pascal nu i-a trăit pe pământ, din nebunia acelor zile mi-l amintesc pe preot cu brațele deschise, gata să-l îmbrățișeze pe director ca pentru a-i da putere, profesorul a lăsat privirea în jos și preotul a lăsat și el brațele în jos, ca un Hristos învins care nu mai poate să salveze pe nimeni. Și tot nu știu cine a avut dreptate, tatăl lui Pascal, profesorul pierzându-și mințile, sau preotul cu brațele căzute sau eu colindând lumea fără să-mi aflu vreodată locul sau Pascal grăbind deznodământul.
Ăsta e tot adevărul meu: nu știu și nici nu voi afla vreodată.
Sfârșit.