Lapü e un film columbian de debut, semnat de Juan Pablo Polanco și César Alejandro Jaimes, care a fost prezentat în competiția principală, cea internațională, a Astra Film Festival (14-20 octombrie 2019). A avut premiera mondială la Festivalul Sundance, după care a fost luat la Berlinală, în secțiunea Forum. Imaginea lui poetică și momentele ficționalizate îl transformă într-o operă hibridă, care tratează despre misterul morții și al legăturii dintre vii și morți într-un mod fluid, care sporește misterul în loc să-l expliciteze.
Filmul începe cu ecranul negru peste care se aud mai întâi greierii, pe urmă pași, apoi ceva ca niște oase care se izbesc, apoi un vânt puternic, după care apare imaginea în sepia a unor munți, traversați de la dreapta la stânga de un vânt puternic, filmat cu încetinitorul. Acțiunea filmului e plasată în deșert, unde o indigenă Wayúu (comunitate etnică ce populează Peninsula Guajira, mai exact nordul extrem al Columbiei și nord-vestul Venezuelei) și-a visat verișoara moartă.
Doris (așa se numește indigena) îi povestește bunicii ei visul, iar bunica ajunge la niște concluzii: dacă plouă în vis înseamnă că oamenii vor plânge după tine (în viitor, nu acum), când mortul din vis te ignoră înseamnă că nu-ți ia sufletul cu el, când visezi că ești pierdut printre morți înseamnă că atunci când vei muri nimeni nu te va vizita. În consecință, bunica decide că Doris a visat o yoluja, adică spiritul verișoarei care se spânzurase, și că spiritul nu și-a găsit liniștea.
Conform tradiției, Doris trebuie să se deplaseze la cimitirul unde e îngropată verișoara, să o deshumeze și să-i curețe, aerisească și reîngroape oasele. Abordarea celor doi regizori (care au studiat unul artele plastice, celălalt fotografia și regia de film) nu e deloc antropologică. Pe lângă că spectatorului nu i se explică ce vede, acesta e antrenat într-un fel de recreere poetică a unui limb, unde Doris se întâlnește fizic cu verișoara, o zonă care, nemarcată fiind, încețoșează cu totul limitele dintre documentar și ficțiune, dintre realitate și vis/ lumea de dincolo. Plus că percepția aparatului de filmat e una a detaliilor și nu încearcă să prezinte cât mai complet viața și credințele acestei populații – vezi pânza albă din geam pe care o umflă vântul sau somnul femeilor în hamace (hamacul împletit e un specific local). Hamacele arată ca niște suveici, ca niște crisalide sau ca niște mijloace de propulsie prin lumea de dincolo.
Pentru că senzația impusă de la început e una de semi-trezie, toate cadrele din film au ceva din niște viziuni hipnagogice (oricum, Rudolf Steiner susținea că momentul cel mai bun pentru comunicarea cu morții e în starea dintre trezie și somn).
Hipnagogice par și secvențele practice în care femeile mai în vârstă din familie îi explică lui Doris cum să se pregătească pentru deshumare (operație riscantă, pentru că e o violare a spațiului morții). Așadar, i se recomandă ca înainte să mănânce doar carne uscată, să ia în timpul deshumării mici înghițituri de tărie (dar nu ca să se îmbete), să plângă doar înainte dacă îi vine, dar nu în timpul deshumării, când să se gândească la o amintire frumoasă (de pildă, când se jucau în copilărie). La sfârșit, să se odihnească în hamac, dar să nu adoarmă.
Operația are loc cu o armată de gură-cască în jur, care lăcrimează sau chibițează („trebuie să stai jos când cureți oasele“), în vreme ce Doris execută toate operațiile cu calm. Pe urmă, din hamac, îi spune bunicii că nu-și amintește nimic, parcă ar fi fost beată. Când se întremează, e dusă la o femeie șaman care îi face o ședință de purificare, intrând în același timp în legătură cu spiritele rudelor celor de față.
Amestecul acesta de documentar cu film de ficțiune din stirpea lui Apichatpong Weerasethakul face din Lapü un film interesant atât ca fereastră către lumea de dincolo, cât și pentru modul nostru de a ne înțelege propria viață. Căci nimic nu pune mai bine în lumina viața ca moartea. Numai în relație cu moartea putem înțelege ce căutăm și care ne e rostul. Uneori, această înțelegere e atât de subtilă încât nici nu poate fi exprimată, deși ea este probabil exact motivul pentru care venim pe pământ.
Lapü – de Juan Pablo Polanco și César Alejandro Jaimes, cu: Doris González Jusayú, Carmen González Jusayú