Si stai un moment, doua, te intrebi cine dracu te freaca la ora asta, apoi urmeaza o pauza de-o miime de secunda, urmata de-un gijiit pe care parca ti-l aduci aminte, de cind erai tinerel si prost, dintr-o redactie-fumoar, undeva, in inima Iasului.
Marti dupa-masa, un domn pe care il cunosc de cind nu era atit de domn, m-a sunat sa-mi ceara o adresa a unui alt domn, care, mai nou, pare ca nu mai e atit de domn. Un ins care facea, alaturi de alti sapte-opt, greva foamei in stil studentesc (mincare ioc, afinata la pet din belsug, adica), il cauta pe un altul, care se hotarise, de-un dosar incoace, sa intre in pauza de masa. Acest om, pe care blancul de sase ani in care nu ne-am vorbit m-a facut sa-i uit si vocea, si numarul de telefon, si adresa de email ma sunase tocmai de pe Calea Victoriei, ca sa ma-ntrebe de o treaba-n noua cifre. Domnul acesta a fost unul dintre cei care m-a tinut, la inceputurile mele din presa scrisa, in cea mai misto redactie in care voi lucra vreodata (imi cer scuze colegilor de la „Supliment” care nu ne inteleg, domnule redactor-sef!). Un individ care a terminat economie si teologie, imbracat, la momentul meu zero, in piele neagra, un tip caruia i se zicea Morrison si pentru ca purta plete date „pa spate”, cum ar spune el acum, cu accent afro-moldovean, unul care a scris una din cele mai misto amintiri din copilarie pe care le-am citit vreodata, dintr-un sat iesean botezat Hilita. Domnul pocait in bucurestean de ocazie m-a apelat cu aceleasi texte pe care i le stiam, pe dinafara, de cind facea interviuri foarte crocante in „Opinia studenteasca”. Sau de cind minca biscuiti alaturi de imprimanta Veronica – cer mii de scuze cititorilor, e o gluma „interna” care nu are ce sa caute intr-o revista!
Singura mea frustrare e ca omul asta nu face presa scrisa, pentru ca ar face-o, ma scuzati, sin de mita! Vocea mea din trecut este, astazi, creierul unei emisiuni celebre pe care am criticat-o, aici, de enspe mii de ori. Nu, nu scriu rindurile astea, cum ar crede rautaciosii, pentru a scapa de furia „Nasului”, nttt!, scriu chestiile astea dintr-un soi de mindrie ca unul din primii mei sefi adevarati a ajuns acum s-o aduca pe Elodia in casele oamenilor. Glumesc, desigur, dar tu ai sa ma ierti, domnule Catalin Chirila, mai ales ca mi-ai spus, la acel „fir rosu” de marti dupa-masa, zi ploioasa, coafura rezista, cum criticile mele is folositoare!