Tatăl și fata se pregătesc pentru prima serbare de Crăciun. Fetița nu știe încă nici ce-i aia o serbare ori o scenă, nici că o să recite în public, dar o să afle în curând pe pielea ei. Deocamdată trebuie doar să memoreze materialul primit de la educatoare.
— Hai, fetiță, hai să citim prima poezie. „Ura! Ura! Moșul vine, să-l primim cum se cuvine.“
— Ura, vine moșu’, îl primim cum vine…
— Cum se cuvine.
Fetița nu știe ce înseamnă „cum se cuvine“. Repetă cuminte:
— Le primim cum vine.
— OK, oftează tata. „Lângă brad să-i cântăm…“, stai, stai, că nu merge, nu-i în regulă piciorul metric.
Fetița se uită la piciorul tatei, apoi la al ei. Tatăl se repliază repede:
— Uite, zicem așa: „Lângă brad să îi cântăm, poezii să-i recităm, cu toți să ne bucurăm“. Ce prostie, mormăie apoi el încet, ca să nu-l audă fetița, care îl aude și îl privește serioasă.
— Lângă brad cântăm, poezii cităm, toți ne veselim! încheie ea și zâmbește larg, de i se luminează toată fața.
— Să ne bucurăm.
— Ne bucurăm, repetă cuminte fetița și iar se uită lung la părinte, acum mai încruntată.
Tatăl oftează a doua sau a treia oară. Construcțiile astea mobilizatoare cu conjunctivul îi par chinuite – dar el nu-i poet și nici nu scrie pentru copii.
— Bun, hai să o vedem pe cealaltă. E mai lungă, dar e cu o fetiță. Vrei s-o învățăm?
— Da! declară hotărâtă fetița.
„Ba nu vrei“, își zice tatăl după ce o citește rapid în gând și se poticnește la ultimul vers. Oftează iar și fetița îl imită.
— „Eu sunt o fetiță mică, dar sunt tare cumințică.“ Ce rimă idioată! Nu, fetiță, nu asta, zi versurile: „Eu sunt o fetiță mică…“
— Eu sint fetiță mică și sint cuminte.
— Cumințică. Adică mai cuminte, dar nu întotdeauna…
„Dar atunci de ce zice «tare»? Ori e cumințică, ori nu e?“, se gândește tatăl.
— Sint cuminte, reia fetița.
— Uf. „Dacă vrei să știi mata, aștept să-mi aduci ceva.“
— Că vrei să știi, să aduci ceva…
— „Un dar mic, un dar mai mare, așa ca la fiecare.“
— Un cadou mic, un cadou mare la fiecare.
Alt oftat. Măcar să ajungă până la capăt.
— „Copilaș ce-a ascultat și poezia a învățat…“, ba nu, stai, că iar nu sună bine. Hai să zicem fără „și“.
Fetița îl privește deconcertată, iar tatăl se repede la ultimele versuri. Să termine odată și după aceea văd ei cum o scot la capăt.
— „Și promit, dac-am să pot, din farfurie să mănânc tot“… of, asta-i înfiorător! Ce versuri șchioape!
Fetița iar se uită la piciorul ei. E nedumerită, dar ascultătoare.
— Hai, fetiță, zi. „Și promit, dac-am să pot…“
— Ci promit că dacă pot, pap din farfurie tot.
Tatăl ridică repede capul din foaie. Asta chiar sună mai bine.
— Bună corectură, fetiță, foarte bună! Așa zicem, bine? Hai că scriu aici, schimb aici: „Pap din farfurie tot“. Bravo, fetița!
Fetița radiază. Repetă:
— Pap din farfurie tot.
Tatăl oftează iar.
— Cine naiba scrie chestiile astea? Fetiță, tu le-ai compune mai bine, crede-mă!
Fetița dă din cap, iarăși serioasă: e de acord.
— Unde-i Otilia Cazimir? Elena Farago? Chiar și Nina Cassian, și Arghezi, cu Zdreanță al lui, unde-s?
Fetița se uită roată prin toată încăperea, apoi înalță amplu din umeri și conchide:
— Nu-s.