Cu Le jeune Ahmed, premiat pentru regie la Cannes în acest an, frații Jean-Pierre și Luc Dardenne fac un pas lateral de la problematica socială și abordează o temă nouă pentru ei (te întrebi cum de n-au exploatat-o până acum), radicalizarea tinerilor musulmani născuți în Occident.
Eroul e un preadolescent belgian pe nume Ahmed, care pe fondul lipsei unui tată într-o perioadă dificilă pentru maturizare se îndreaptă către religie, se atașează afectiv de imam și, când îl aude pe acesta dezaprobând-o pe profesoara care la școală a decis să predea araba după texte moderne, numind-o apostată, decide din proprie inițiativă s-o omoare. Cum tentativa de suprimare a profesoarei (pe care, pentru ca sacrificiul să cântărească și mai greu, o simpatiza) eșuează, Ahmed e trimis într-un centru de reeducare pentru tineri ca el.
Dardenne-ii și-au propus să înțeleagă, cum ar zice Terrence Malick, „de unde vine acest rău imens“, cum e posibil ca un tânăr născut și crescut într-o țară occidentală să devină capabil să ucidă în numele religiei musulmane, dar ce e interesant – și prin asta povestea crește – este faptul că autorii sunt conștienți pe tot parcursul filmului că nu vor putea străpunge platoșa lui Ahmed.
Inteligent interpretat de Idir Ben Addi, Ahmed e ca eroii adolescenți ai lui Gus Van Sant (cei din Elephant mai ales, filmul inspirat de măcelul de la liceul Columbine din 1999): o persoană perfect etanșă, la al cărui mecanism interior e imposibil să ajungi și în care răul se reface permanent ca un virus rezistent la antibiotice. În ciuda unui final moralizator, dar într-un fel deschis, Le jeune Ahmed e un exercițiu de regie pentru o construcție minimalistă tot mai curată, din care regizorii se auto-extrag cu modestie, lăsându-și eroii interpretați de actori necunoscuți (unii neprofesioniști) să-și decidă singuri soarta. Cu toate astea, spectatorul rămâne tot timpul de partea eroului, dorindu-i de fiecare dată ca soarta să-l scoată pe calea cea bună.
Raiul pe pământ
Dacă filmul fraților Dardenne e deja în săli, It Must Be Heaven, de Elia Suleiman, intră pe 3 ianuarie 2020 cu titlul Paradisul, probabil. Deși a primit la Cannes o Mențiune Specială (inventată pentru el de juriul Competiției) și Premiul FIPRESCI și deși are cronici bune, nu e o reușită. Probabil pentru că Suleiman și-a epuizat deja formula în precedentele sale filme (mai ales Divine Intervention și The Time that Remains), un amestec de dulce și sărat, un burlesc comic și tragic despre situația politică a Palestinei și nebunia lumii de azi, în care eroul – un alter ego al regizorului, interpretat chiar de el – se află în centrul fiecărui scheci care compune filmul, urmărind cu ochi mari și fără vorbe lipsa de sens a nebuniei din jur.
Exista un soi de poezie a absurdului și a faptului cotidian în mai sus citatele filme ale lui Suleiman, dar acum „the thrill is gone“, ca să fac și eu o parafrază. Când nu repetă motive din filmele precedente (de pildă, motivul vecinului, a se citi vecinul israelian), Suleiman folosește bombițe multicolore, un fel de cioace mai intelectuale, pe care le aruncă în aer pe o zonă de liniște cu dorința de a crea momente memorabile de cinema (vezi, de pildă, polițiștii pe hoverboard-uri pe străzile pustii din Paris).
Poate că de vină sunt cei 10 ani dintre It Must Be Heaven și anteriorul The Time that Remains. Sau poate că, pur și simplu, Suleiman ar trebui să schimbe formula, ca să n-ai impresia că este într-un automatism. (Desigur, dacă It Must Be Heaven e primul film de Elia Suleiman pe care-l vezi, ești ca „bunul sălbatic“. Ți se va părea aproape o capodoperă.)
Există și zone de umor veritabil în film, dar ele sunt ca niște insulițe de cocă de casă într-o supă făcută fără inspirație. E o mare diferență între frații Dardenne și Elia Suleiman, deși toți duc mai departe o formulă. Suleiman deocamdată bate pasul pe loc (spre deosebire de belgieni, are doar patru lungmetraje de ficțiune), în vreme ce Dardenne-ii își ascut neorealismul de la un film la altul (au 11 filme de ficțiune până acum) și de la un film la altul, deși formula e aceeași, stilul lor e tot mai rafinat. Avantajul formulei lor este că nu e stridentă, dar și temele sunt alese cu atenție și sunt mereu altele. Este posibil ca Suleiman să nu poată face altfel de filme.
Tânărul Ahmed/ Le jeune Ahmed, de Jean-Pierre și Luc Dardenne, cu: Idir Ben Addi, Olivier Bonnaud, Myriem Akheddiou, Victoria Bluck, Claire Bodson, Othmane Moumen
Paradisul, probabil/ It Must Be Heaven, de Elia Suleiman, cu Elia Suleiman, Ali Suliman, Francois Girard, Gael Garcia Bernal, Nancy Grant, Vincent Maraval