Citind acum integral memoriile violonistei, in a carei discografie figureaza si doua inregistrari notabile ale celei de-a treia sonate de vioara enesciene, constat ca Enescu, fara sa-i fi fost profesor in sensul clasic al cuvintului, i-a fost un model si o referinta ani indelungati dupa ce-l cunoscuse. In fapt, l-a intilnit la 15 ani, dupa debutul ei londonez si la inceputul carierei de concerte, prin 1938, se intelege din amintiri. Se afla la Paris si tatal ei a convins-o ca, „oricum, nu va avea ce rau sa-i faca daca devine familiara cu ideile unui mare muzician”. Retrospectiv, Ida Haendel afirma ca era in fapt nerabdatoare sa-l cunoasca pe Enescu, al carui nume avea pentru ea o aura aproape de legenda. Dupa amintirile ei, „asa copil cum eram, am simtit ca ma gasesc in fata celei mai inspirate si inaltatoare dintre fiintele umane”. Amintire reala sau imagine retrospectiva, nu conteaza. Enescu e singurul personaj, cred, al memoriilor tratat astfel. Urma portretul: „Statura lui scunda, coloana curbata, imbracamintea banala pareau doar sa intareasca maretia si calitatea spirituala. M-am uitat la fata lui impresionanta, cu ochii intunecati ce ardeau de focul daruirii si, aproape tremurind de emotie, i-am exprimat fericirea de a-l intilni. Cu o voce slaba, cu un accent romanesc abia perceptibil (vorbeam in franceza), mi-a acceptat omagiul cu modestia pe care o au doar cei cu adevarat mari. M-a intrebat: «Ce ti-ar face placere sa cinti?»”.
Poemul de Chausson, a fost raspunsul pregatit al Idei Haendel. „Enescu s-a asezat la pian si din momentul in care i-a atins prima clapa, a parut sa ma transporte intr-o alta lume”. Ca vrajita, isi amintea violonista, si-a schimbat interpretarea pentru a o impleti cu a lui Enescu. Vocea acestuia avea sa o readuca pe pamint cind i-a spus amabil ca „ar vrea sa-i sugereze” sa modifice digitatia si arcusul la a doua expunere a temei.
„Ferm si fara compromisuri, a eliminat toate zorzoanele ce impodobeau pina atunci felul meu de a cinta”
Ida Haendel exclama: „Cit de total diferita era metoda lui Enescu de aceea a lui Flesch. Enescu nu parea niciodata sa impuna sau sa-i vire cu forta ideile lui unui elev, fiecare remarca semana mai curind cu o sugestie. Enescu nu folosea abordarea metodica, clinica, bine organizata a lui Flesch. Cu Enescu, un elev avea sansa sa cinte o lucrare fara intreruperile si corectiile, la fiecare bara si fraza, de natura sa faca pe unul mai putin dotat sa se piarda cu totul. Nici nu l-am vazut pe Enescu sa-si ilustreze ideile la vioara – nu o facea decit verbal sau la pian”.
A urmat o lectie Bach, in cursul careia Enescu, „ferm si fara compromisuri, a eliminat toate zorzoanele ce impodobeau pina atunci felul meu de a cinta, pentru a permite sa fie pusa in evidenta forma si anatomia. Eliberata de toate ornamentele, muzica suna straina si stranie, dar am inteles ca aceasta insistenta pe simplitatea si puritatea liniei slujea la evidentierea adevaratei maretii a structurii; mi s-a parut ca, pentru prima data, il aud pe Bach uriasul. Desi Enescu dadea intiietate gindirii muzicale, mai presus de toate, nu neglija imperfectiunile tehnice, iar urechii lui ascutite nu i-a scapat vreodata cea mai mica inacuratete”. Iar peste timp, Ida Haendel nota: „Am descoperit ca dupa aceste lectii cu Enescu, am devenit si mai atenta decit inainte la precizia tehnica. Era inexplicabil, fiindca rigoarea lui Flesch in privinta chestiunilor tehnice era mai presus de orice discutie. Dar mi s-a parut ca Enescu a mers ceva mai departe, deoarece, pentru el, fiecare nota avea aceeasi importanta, chiar in cele mai rapide game, si trebuia sa aiba claritatea cristalului. Nu-l preocupa cum ajungi la o asemenea perfectiune, dar executia trebuia sa fie fara cusur”.
Ida Haendel pleca de la Paris „cu ochii deschisi” de Enescu pentru a intilni la Londra un Carl Flesch iritat de episodul ei parizian. Ascultind-o cintind Bach, in maniera lui Enescu, Flesch o admonesta sarcastic: „Nu vad nici o minune; pentru mine suna mai curind plictisitor”. Nu stiu daca violonista l-a auzit pe Flesch, cintind Bach, dar la virsta maturitatii, scriindu-si memoriile, Ida Haendel insista ca „Bach-ul lui Enescu era cel adevarat”. Si adauga, ceea ce tinerei violoniste, la 15 ani, nu ii era cu siguranta accesibil, ca „marea simplicitate, pe care sEnescut insista atita, nu poate capata sens decit daca e livrata cu o intelegere profunda a muzicii, rezultatul studiului si al experientei de o viata. Iar puritatea liniei pe care el punea un accent atit de mare trebuia sa fie umpluta cu o tandrete atit de esoterica, atit de discreta, incit sa fie aproape impalpabila”.
Ida Haendel a inregistrat Sonatele si Partitele pentru vioara solo de Bach la 66 de ani, pentru casa Testament. Poate ca dictionarele muzicale nu se insala totusi. Enescu i-a fost profesor…