Pare curios acum, dar Little Women, noua ecranizare a romanului Luisei May Alcott (1832-1888), nu a fost realizată la inițiativa regizoarei Greta Gerwig.
Inițiativa a aparținut producătorilor de la Sony Pictures, și regizoarea & scenarista canadiană Sarah Polley fiind la un moment dat pe listă. Cooptată în 2016, înainte de a deveni cunoscută cu primul ei lungmetraj ca regizoare (Lady Bird, 2017), actrița și scenarista Greta Gerwig a acceptat misiunea de a face un film declarat feminist. Cinemaul e în pas cu vremurile și întotdeauna a reflectat ca oglinda mentalitățile epocii. Dar uneori oglinda deformează, vezi cazul lui The Beguiled (2017), pentru a cărui regie Sofia Coppola a fost premiată la Cannes. Feminiștii care au îmbrățișat filmul au refuzat să vadă că povestea soldatului unionist rănit, adăpostit de niște femei sudiste în timpul Războiului Civil, era mai degrabă anti-feministă, lucru vizibil în scena de la final, prin soarta musculiței masculine prinse într-o feminină pânză de păianjen și scuipate apoi în fața porții. Sofia Coppola a simțit nevoia să spună ulterior în interviuri că nu a vrut să facă un film feminist.
Nu știm cum era Luise May Alcott, dar deși viața ei a fost grea, a fost una privilegiată. S-a născut în Pennsylvania, dar a copilărit și trăit în Concord și în Boston, Massachusetts, unde părinții săi, ambii transcedentaliști, erau prieteni cu Emerson și Thoreau. (Cum e să crești cu Emerson și Thoreau în casă și primele lecții să le primești de la ei?) Familia era săracă, dar destupată. N-aveau mijloace materiale (se tot mutau), dar erau aboliționiști (au adăpostit la un moment dat un negru fugar) și toate cele patru fete au început să lucreze de mici (într-o eră când treaba femeilor era să se mărite). Romanul Little Women (1868), prima parte a unei saga familiale semi-autobiografice, a fost urmat de Good Wives (1869), Little Men (1871) și Jo’s Boys (1886). Acțiunea din Little Women urmează realitatea – una din surorile viitoarei scriitoare a murit în 1858, iar alta s-a măritat, punând punct vieții idilice de familie și silind-o pe Louise să-și ia viața în mâini.
Little Women nu a fost însă prima carte a lui Alcott, care a avut la început dificultăți să scrie despre propria familie. Deja scria și publica, semnând cu numele ei sau cu pseudonimul A.M. Barnard. A murit la doar 55 de ani, independentă și fără soț ori copii, fiind se pare bolnavă de lupus (boală despre care nu se știa nimic pe atunci).
E, probabil, ceva care te consumă ca o boală autoimună atunci când urci contra curentului încercând să afli care e lucrul tău (cum spune ardeleanul). Filmul Gretei Gerwig reușește să transmită asta, în pofida unui scenariu care, spre deosebire de ecranizările precedente, amestecă puțin haotic planurile temporale și introduce replici feministe care sună tezist peste peisajul acesta nostalgic, cu case din Massachusetts îmbrăcate în zăpadă pe dinafară și în rochii lungi pe dinăuntru, și într-un mod de viață comunitară azi pierdută. Farmecul stă în aerul clasic al filmului (imaginea e superbă, deși unele cadre sunt căutate) și în nostalgia pentru un timp care a fost, dar și în discreta mișcare de plăci tectonice care determină destinul fiecăruia, indiferent (în mod esențial) la destinul celorlalți.
Și în primele două ecranizări pe care le-am văzut, cea din 1933 (de George Cukor, cu Katharine Hepburn în rolul lui Jo) și cea din 1949 (de Mervyn LeRoy, cu June Allyson) exista acest aer idilic, dar el era până la urmă asimilat poveștii. Acolo povestea conta și accentul era pus pe întreaga familie, pe o comunitate de oameni care se ajută și se susțin. Acum, toate firele se strâng în mâna lui Jo (Saoirse Ronan), tânăra cu pantaloni de băiat pe sub rochie. Ea pune ramele și face ca povestea și povestea poveștii (cartea ei) să intre în rezonanță între ele și împreună să rezoneze cu mentalitățile de azi.
Gerwig a simțit însă și că toate personajele feminine reprezintă un anumit tip de feminitate – sora care vrea să se mărite, mama care ocrotește pe toată lumea, inclusiv vecinii mai săraci șamd. Toate personajele feminine pot fi văzute ca moduri de manifestare ale aceluiași principiu, chiar dacă în cazul lui Jo el refuză să mai fie pasiv.
Spre deosebire de Sofia Coppola, pe care simțul estetic o determină să facă cinema așa cum ar face fashion design, Greta Gerwig e mai aproape de cinemaul clasic, narativ, și de personaje. E vizibilă plăcerea ei de a conduce scene de grup, în care viața palpită și lucrurile sunt în mișcare, dând impresia că simplul fapt de a fi în viață e deja un mare câștig și că cinemaul are încă puterea de a ține timpul pe loc.
Fiicele doctorului March/ Little Women – de Greta Gerwig, cu Saoirse Ronan, Emma Watson, Florence Pugh, Eliza Scanlen, Laura Dern, Timothée Chalamet, Tracy Letts, Bob Odenkirk, James Norton, Louis Garrel, Chris Cooper, Meryl Streep