Cartea Scrisori către Dubenka a fost publicată la Curtea Veche în 2014.
Scumpe domnule Hrabal, vă scriu pentru că s-a întâmplat să mă întorc în Praga după mai bine de zece ani și abia acum v-am căutat în orașul acesta de aur, am fost la „Tigrul de Aur“ și am băut beri cu muncitorii la aceeași masă la care obișnuiați să vă treceți amiezile, am băut ca într-un ritual sacru și apoi am fost la zidul dinspre marginea orașului unde v-au pictat între cărți și pisici, ceea ce este just, dar incomplet, fiindcă lipsesc porumbeii și etajul al cincilea al spitalului de la care ați zburat către nemurire.
Am fost în clădiri vechi în care ați avut locuri de muncă, în clădirile acelea unde v-ați trăit singurătatea prea zgomotoasă, am intrat în anticariate și v-am văzut cărțile la loc de cinste, inclusiv lecțiile de dans pentru vârstnici și avansați, și inima mea s-a bucurat, și eu mi-am lăsat inima să se bucure.
Domnule Hrabal, vă scriu cum îi scriați dumneavoastră Dubenkăi, îndrăgostit și târziu.
Am umblat prin toată Praga în căutarea spiritului lui Jan Palach, studentul care a făcut din sine rug pentru că nu putea să trăiască într-o țară ocupată de armate străine, veți fi fericit să aflați că praghezii dumneavoastră nu l-au uitat pe Jan Palach – cum să îl uiți pe Jan Palach?
A existat un timp al tăcerii și a existat un timp al rușinii și a existat un timp al speranțelor, și toate acestea au trecut, iar acum este timpul oamenilor mulțumiți că au mâncare și obiecte și asta se numește libertate. Dar! Dar pe 21 august nici un tanc nu va mai intra în Praga.
Sunt mai puțini porumbei în orașul dumneavoastră de aur, i-am regăsit mai grași, dar mai triști.
Le-am recitat poeme de Serioja Esenin și Vladimir Vîsoțki și ei nu și-au oprit zborul și asta a fost minunat și apoi a început să plouă, iar frații dumneavoastră, muncitorii cehi, au ridicat privirile către cer și au spus pentru mine într-o limbă de circulație internațională: iar se pișă cerul pe noi.
Și așa am intrat iar la „Tigrul de Aur“, aveți aici un mic bust, ridicat înspre cerul încăperii, deasupra capetelor tuturor, ca un sfânt ocrotitor al celor care beau bere ca să îndure și să povestească viața.
Apoi am mers către castel, dar n-am ajuns niciodată, fiindcă genunchii mei nu mai sunt genunchii unui om tânăr și ei tremură și tot mai des trebuie să mă opresc și să mă gândesc la dumneavoastră și la Dubenka și la scrisori și la dragoste și la Podul Carol și la Vltava care curge, curge mereu mai departe, știindu-și bine drumul, și la tramvaiele care tremură în stații ca niște câini goniți în iarnă și la timpul trecut.
Și pe pământ, domnule Hrabal, nu s-a mai născut nimeni care să vadă lumea așa cum ați văzut-o dumneavoastră, să o găsească tristă și să mascheze toată realitatea asta într-un hohot tandru de râs, nu mai puțin însemnat decât o mântuire.
Rămâne cum ne-ați spus: omul e un animal care râde și sunt anumite pete care nu ies decât prin distrugerea materialului însuși.
E liniște și e februarie la Praga și tocmai s-au împlinit douăzeci și trei de ani de când ați zburat cu porumbeii dumneavoastră de la etajul al V-lea al unui spital și eu am venit până aici ca să vă spun că nu v-am uitat și le-am spus asta porumbeilor grași și triști și halbelor de bere de la „Tigrul de Aur“ și bustului dumneavoastră, cel de deasupra capetelor tuturor, și fotografiei care vă înfățișează lângă Václav Havel și Bill Clinton care, fiind oameni, râd și ei, și muncitorilor peste care se pișa cerul le-am spus, și pisicilor pictate pe zidul dumneavoastră și cărților din anticariate, numai până la castel n-am ajuns, dar trag nădejde că, totuși, mă veți ierta pentru atâta lucru.
1 Trackback