1999 a fost cel mai frumos an din viața mea. Aveam șaisprezece ani și eram fericită. E o întâmplare foarte prețioasă, fiind foarte rară, să ai șaisprezece ani și să fii fericită.
Adevărul e că atunci când ai șaisprezece ani nu îți pasă de ce va fi peste zece, peste douăzeci, peste treizeci, peste patruzeci de ani. Când ai șaisprezece ani, ai totul, fiindcă ești nemuritor.
Când ai șaisprezece ani, viața nu ți-a consumat încă iluziile, iar cei mai visători dintre tineri își îngăduie chiar să creadă în iubire.
Alexandru credea în iubire, iar eu credeam în cuvintele lui, nu știam că va scrie poezii și chiar dacă aș fi știut nu cred că m-ar fi interesat.
Alte lucruri contau pentru noi: ne îmbătam cu Garrone și visam că vom trăi fericiți până la adânci bătrâneți la Paris, că vom merge în Grădinile Luxembourg, iar oamenii se vor minuna de mersul nostru.
Făceam dragoste în felul nostru ascultând albumul Vama Veche și nu aveam remușcări, aveam o tonă de viitor și nu ne imaginam că vom ajunge cândva să avem dureri de genunchi și crize de bilă și cu siguranță nu mă gândeam că voi fi acolo când Alexandru va fi coborât în pământ, la treizeci și nouă de ani.
Și nici măcar nu mai știu de ce ne-am despărțit, cum s-a strecurat între noi indiferența, dar știu că m-a iubit și că a urcat munți pentru mine, că a escaladat Vârful Omu doar că să îmi facă pe plac și nimic nu l-ar fi oprit să ajungă pe Everest dacă i-aș fi cerut-o. Amândoi iubeam porumbeii și încă nu învățaserăm să ne ferim de sinceritate.
Îmi amintesc vara aceea când îmi desena inimi pe șira spinării cu un fir de iarbă și de marea cea neagră, care era mizerabilă și orbitoare.
Îmi amintesc eclipsa totală de soare de pe 11 august, pe care am văzut-o cocoțați pe un bloc de patru etaje, el a privit-o printr-un ciob ars, eu prin ochelari speciali, pe care nu i-am păstrat.
Și îmi amintesc și toamna blândă care a urmat și revelionul în care am așteptat să vedem dacă se va sfârși lumea și lumea nu s-a sfârșit sau poate că nu ne-am dat noi seama.
Pe 1 ianuarie 2000 eram împreună și nu mai are nici o importanță că nu am fost pentru totdeauna împreună, ca în vechile povești, viața nu e ca în vechile povești, nu mai are nici o importanță nici că eu am plecat și el a plecat, și timpul acela a rămas pentru totdeauna atunci.
Duc peste tot cu mine anul 1999, atunci am fost fericită și Alexandru a fost fericit cu mine.
Am emigrat în America, m-am căsătorit, am doi fii, am divorțat, m-am întors din America, cresc trei pisici și fiii mei devin băiețandri, fumez aceleași țigări ca atunci și mă gândesc dacă undeva, într-un alt univers, anul 1999 încă există și suntem toți cum am fost atunci și părul său e încă lung și zâmbetul meu e sincer și n-am ajuns încă resurse umane.
Când ai șaisprezece ani știi că, dacă nu trăiești totul, nu trăiești nimic și de aceea realitatea, măruntă cum e realitatea, te rănește, te doare, te înnebunește, apoi începem să uităm acest adevăr elementar și să ne mulțumim cu tot mai puțin, iar în cele din urmă ne ajunge să supraviețuim.
Alexandru era altfel, el nu avea cum să uite acest adevăr elementar, linia vieții din palma sa stângă se întrerupea deodată – vezi, voi muri tânăr, dar până atunci mai e. Iar eu îi spuneam să termine cu prostiile, chiar dacă știam că are dreptate. Oamenii au mereu dreptate cu privire la moartea lor, toți știm greutatea de plumb a sângelui nostru.
Și, ca să nu mai spunem nimic, am privit amândoi la luna spânzurată într-un colț îndepărtat de cer. Și nici măcar nu mi-a spus că are de gând să devină nemuritor înainte, și poate că nici nu era nevoie.
Și unde e anul 1999 acum, unde sunt ochii lui și ochii mei unde sunt? Răsfoiesc un album cu fotografii în culori tot mai palide și nu vreau să mă vadă fiii mei melancolică, chiar dacă nu mă simt vinovată că acela a fost cel mai frumos an din viața mea, că am avut șaisprezece ani și am fost fericită și nici măcar ei nu mi-au umplut inima ca prima mea iubire.
Pe atunci desenam mult, în schițele mele mereu apărea un drum care ducea la un castel, dar nu era nimeni pe drumul acela, un fel de absență pe care, de fapt, niciodată n-am știut cum să o schițez.
Demult nu mai cred în Dumnezeu, dar îmi place să cred în miracole, îmi place să cred că Alexandru e acum vânt și a găsit drumul înapoi către anul 1999 și rătăcește cu noi prin munți, tot mai sus, și pe mare, tot mai departe, și pe străzile din Parisul viselor noastre neîmplinite.
1999 a fost cel mai frumos an din viața mea. Aveam șaisprezece ani și eram fericită – și aceasta e toată povestea care merită să rămână.