Cred ca maniera de a scrie scenariul si de a-l
prelucra a fost cea ideala atit pentru subiect, cit si pentru distanta lui in
timp. Oamenii aia n-au murit de mult. Ranile familiilor sint inca deschise.
Subiectul e o trauma mai perceptibila sau mai discreta pentru o lume intreaga.
Nu e corect nici macar sa participi cu filmul intr-o competitie, sa te bati
pentru un premiu. Filmul a fost prezentat la Cannes in Selectia Oficiala, dar in
afara cursei pentru Palme d’Or.
United 93 e un film care se desfasoara in timp real, un film frust si crud,
in care totul e facut sa para pe bune. Oamenii care ii interpreteaza pe cei 40
de pasageri si membri ai echipajului cursei 93 a United Airlines sint actori,
dar nu unii cunoscuti. Printre cei de la turnurile de control se numara insa
adevarati controlori de zbor, care au trait ziua de 11 septembrie la munca. Paul
Greengrass a scris scenariul dupa o documentare minutioasa, care a inclus si
sute de ore de discutii cu rudele si prietenii celor decedati.
Nimeni nu stie exact ce s-a intimplat in avion, ce s-a vorbit, cine ce-a
facut. Exista convorbirile telefonice si amintirile. Si presupunerile. Dar in
film totul pare clar si veridic si nu atinge cu ceva amintirea celor morti.
United 93 e cutremurator nu atit pentru ca se moare la final, cum prea bine
se stie ca s-a intimplat, ci pentru ca, asa strins cum e, aspru, ceva intre
documentar si simulare de catastrofa aeriana, e complet lipsit de melodramatic.
Nu apasa deloc pedala tragediei, nu recurge la resorturile sensibilitatii, la
fobiile noastre. E un film extrem de onest si aparent simplu. Dar cita munca e
in spatele simplitatii si firescului numai echipa lui Greengrass stie. Nu ai cum
sa te simti martor ocular decit pe bucatele, pentru ca actiunea e fragmentata pe
mai multe planuri. Filmul iti da insa o puternica senzatie de prezenta, de
imediatete, te face sa crezi ca e foarte posibil ca lucrurile sa se fi intimplat
chiar asa cum spune Greengrass.
Finalul cade peste tine ca o ghilotina
Scenariul depaseste constructiile consacrate. Trece dincolo de introducere,
cuprins si incheiere. Dizolva notiunea de intriga, momentele subiectului si asa
mai departe. Filmul incepe abrupt, in momentul in care apasa proiectionistul pe
buton, si se termina la fel de abrupt, in cel mai simplu si mai cutremurator fel
posibil. Avionul se indreapta spre pamint, degringolada de la bord e tot mai
mare, vezi iarba apropiindu-se tot mai mult si pe urma pac, „fade to black”. Si
dupa citeva secunde incepe sa curga genericul. Jurnalistii au ramas trasniti, si
eu am ramas trasnita, pentru ca dupa ritmul strins al celor 90 de minute (cit un
meci de fotbal), finalul cade peste tine ca o ghilotina. Chiar daca stiai ce
urma sa se intimple, filmul se termina ca o lovitura bine plasata in plex, dupa
un ritm care s-a tot acumulat.
Filmul mai impresioneaza si din alte motive. Oamenii din United 93 si-au dat
seama ca nu sint victimele unei deturnari banale. Ca World Trade Center si
Pentagonul fusesera lovite. Stiau ce avea sa se intimple cu ei. Prin urmare au
fost si singurii care au incercat sa lupte. Mai mult decit atit cred ca m-a
impresionat faptul ca toti oamenii astia erau perfect obisnuiti, ca oricare
dintre noi. Cred ca prima oara cind m-a trosnit aceasta idee a fost dupa ce m-am
intors din Israel si a doua zi am aflat ca un avion care a plecat din acelasi
aeroport a cazut in Marea Neagra. N-a fost atentat, simplu accident, dar m-am
gindit la cit de normali pareau oamenii in aeroport, cit de in viata; putea muri
oricare dintre noi, nu? Paul Greengrass reuseste sa transmita tragedia fara
gesturi largi, fara puneri in scena fastuoase, ci din gesturile mici, care
uneori basculeaza fara sa le poti controla si fara sa-ti poti crede ochilor in
inevitabil.
United 93, 2006,
scenariul si regia Paul Greengrass. Cu: Christian Clemenceau, Trish Gates, Polly
Adams, Cheyenne Jackson, Opal Alladin.