Al doilea lungmetraj al Ivanei Mladenović e mai puțin omogen și mai personal decât era debutul, Soldații. Poveste din Ferentari (2017). În amândouă, cineasta sârbă stabilită în România explorează modul în care viața reală și ficțiunea se pot împleti și influența reciproc în cursul actului artistic.
În Ivana cea Groaznică, așa cum suntem avertizați din titlu, ar fi vorba despre însăși regizoare, pe care o urmărim întorcându-se pentru o vară în localitatea natală, Kladovo (Cladova), frumosul oraș pe Dunăre aflat la granița dintre Serbia și România. Mladenović face și din punct de vedere formal un film pe granița dintre documentar și ficțiune, plecând de la un eveniment personal pe care-l reconstituie cu persoanele reale interpretându-și propriile roluri (scenariul a fost scris de Mladenović împreună cu Adrian Schiop, scenarist și protagonist în Soldații). Acroșeul real e și el blurat. Deși admite în interviuri că s-a inspirat din propria viață, regizoarea interpretează în film nu o regizoare, ci o actriță cu nume asemănător numelui ei real, deși toți cei din jur sunt persoane din propriul univers.
E interesant că mare parte din cineastele de la noi (Adina Pintilie, Ivana Mladenović, Ana Lungu, Roxana Szel, Cristina Haneș, Anca Damian uneori) sunt atrase mai mult decât colegii lor de combinația dintre documentar și ficțiune. Poate pentru că această abordare e mai personală, poate și pentru că e mai curajoasă.
Ivana cea Groaznică are imperfecțiuni, dar îți rămâne în minte ca o plăcută vacanță de vară la țară, în care are însă loc ceva întunecat și periculos în fundul curții, ceva pe care-l întrezărești sau nu. E agreabil în aparenta lui lipsă de formă, gândită să rimeze cu zilele petrecute de eroină acasă, fără un scop precis, dar la un moment dat lipsa de formă – și de subiect, în fond! –, face ca povestea să treneze și filmul să devină mai inconsistent. Probabil un montaj mai riguros ar fi ajutat, lăsând timpii morții acolo unde erau necesari acțiunii și întărind astfel senzația de autentic pe care o dau multe scene.
Văzând-o pe eroină atât de independentă, ești tentat să crezi că preocuparea ei pentru ce spune lumea despre idila ei cu un băiat cu 10 ani mai tânăr e doar pretextul pentru film, iar autoarea știe foarte bine asta (și știe și că știm). Aceasta e și miza – de a face un film după un simplu pretext, dar care, asemeni unui telescop întors invers, să capteze din univers mesaje despre care nimeni n-are habar ce reprezintă și cine le trimite. Aici e, probabil, unul din misterele artei.
Cine știe cum a murit solista Anca Pop în decembrie 2018, la câteva luni după ce filmase pentru Ivana cea Groaznică, va găsi filmul premonitoriu, mai ales în secvența finală, când Andrei Dinescu trage de volanul mașinii conduse de Anca Pop și o întreabă: „Vrei să trăiești sau vrei să mori?“ (Anca Pop a murit accidental după ce a plonjat cu aceeași mașină în Dunăre).
Dacă știi realitatea de după realizarea filmului, ți se va face frică la scena asta, după cum vei percepe altfel și scena din muzeul de arheologie din Kladovo, când Ivana Mladenović, Anca Popa și Andrei Dinescu petrec un moment care acum pare furat neantului, un moment în absolut. Azi poate nu mai pare întâmplător că acea frumoasă scenă are loc într-un muzeu de arheologie, unde timpul e înregistrat pe scară largă, devenind paradoxal aproape inexistent, iar cele trei personaje îl pun în chestiune prin însăși prezența lor punctuală.
S-ar părea că Ivana Mladenović a luat această jucărie care e cinemaul și s-a jucat cu relația dintre realitate și ficțiune, iar jucăria a reacționat ridicând un colț de material și dezvăluindu-i un pic din viitor. Te sperie chestia asta – cinemaul ca graniță între viață și moarte, nu doar între realitate și ficțiune. Probabil că peste un timp Ivana Mladenović își va da seama că a făcut acest film pentru prietena ei și că adevăratul personaj principal al filmului nu e ea, ci Anca Pop.
Ivana cea Groaznică – de Ivana Mladenović, cu: Ivana Mladenović, Anca Pop, Andrei Dinescu, Gordana Mladenović, Miodrag Mladenović, Kosta Mladenović