Violonista elvetiana a fost sotia lui Louis Moyse, fiul celui mai prestigios flautist interbelic, iar familia acestuia a facut cadou institutului praghez si alte partituri.
Daca muzica din Cehia este atit de cintata, iar istoria muzicii cehe atit de studiata astazi in lume, faptul se datoreaza, in mare masura, lobby-ului discret al unor asemenea prieteni. Muzica romaneasca isi are si ea prietenii ei raspinditi in lume, nu putini, dar este departe de a avea aceeasi pondere pe scenele de concert si in lumea universitara, pe care o are muzica plecata din Cehia.
Tema ar trebui, poate, sa constituie un obiect de reflectie pentru lumea muzicala si, in general, culturala romaneasca. De ce, dupa atita vreme, nu exista, de exemplu, un Institut George Enescu la Bucuresti? De ce nu exista un Muzeu al Muzicii romanesti, depozitar al marturiilor scrise istorice, al iconografiei muzicale, al corespondentei compozitorilor si muzicologilor, cu o biblioteca reunind contributiile internationale despre muzica romaneasca? De ce la Praga sau Budapesta este posibil, si la Bucuresti nu?
O ultima contributie, care mi-a stirnit gindurile acestea, a aparut in numarul 51 (iarna 2007) al publicatiei britanice „Classic Record Collector”, sub titlul „Cel mai nobil roman dintre toti”. Articolul, semnat de Duncan Druce, trece in revista inregistrarile violonistice enesciene. Cum se stie, ele au inceput in 1924, cu prilejul celei de-a doua vizite a lui Enescu in Statele Unite. Inregistrarile acustice, facute pentru Columbia, acompaniat de pianistul Edward C. Harris, includ aranjamentul lui Leopold Aeur la Corul dervisilor din uvertura lui Beethoven, Ruinele Atenei, Aubade provencale a lui Kreisler, zisa „in stilul lui Couperin” si Serenada lui D’Ambrosio, Op. 4.
Probabil din acelasi an dateaza si prima inregistrare in sistemul nou, „electric”, un disc test tot la Columbia, cu La ronde des lutins de Bazzini. Cele trei minute, scrie Duncan Druce, nu reprezinta poate un supliment de talie la discografia enesciana, dar sint „unice in descoperirea lui ca un exponent minunat al repertoriului virtuoz al secolului al XIX-lea… ; eleganta interpretarii o face recognoscibila instantaneu si este o interpretare de o mare finete tehnica si de o vivacitate spontana”. Potrivit autorului articolului, aparitia unui nou disc compact japonez ar fi „iminenta”. De urmarit, deci.
Altfel, inregistrarile din 1924, urmate de seria facuta in 1929, tot pentru Columbia (Sonata in re min. „La Folia” a lui Corelli, in aranjamentul liber al lui David, Sonata No. 4 in re maj. de Haendel, Largo expressivo de Haendel, in aranjamentul lui Moffat, Tempo di menuetto de Kreisler, „in stilul lui Pugnani” si, mai ales, Poemul lui Chausson cu Sandford Schlussel la pian) au fost grupate prima data pe CD, in 1990, in colectia dirijata de Guy Dumazert, la casa franceza JMB Music Memoria (30322). In 1992, au aparut si pe un CD Biddulph (LAB 066), prefatat de prof. Ion Sarbu, transferuri ale exceptionalului inginer de sunet Ward Marston. EMI/Toshiba Japonia, sub eticheta Shellman (SH-1001), le-a republicat citiva ani mai tirziu, intr-o editie cu particularitatea ca inregistrarile originale au fost cintate pe un rar aparat de epoca, HMV Royal Special Gramophone. Sunetul viorii lui Enescu este exceptional de clar pe acest disc de colectie, pe care l-am semnalat la aparitia lui intr-o emisiune radio.
Duncan Druce, care trece in revista inregistrarile originale, o aminteste apoi pe cea din 1932, a Dublului concert de vioara de Bach, cu Yehudi Menuhin, sub bagheta lui Pierre Monteux (mai multe editii CD EMI). Amintite sint si extrasele din Concertul de Mendelssohn si cel de Mozart, KV 271a, din 1937, in Statele Unite (aparute odinioara pe casete audio la Muzeul Enescu). Urmeaza putinele inregistrari din timpul razboiului, cu Lipatti, pastrate in arhivele romanesti (Sonatele de vioara a 2-a si a 3-a) editate pe CD in 1990 de Philips (426 100-2) si in 2001 de Star Media Music). Reinregistrarile sonatelor enesciene, pentru Columbia, din 1949, cu Celiny Chailly-Richez asteapta inca o editie pe discul compact.
La fel si versiunea inedita a Concertului de vioara de Brahms, descoperita de Samir Golescu in arhivele Universitatii Illinois, care nu si-a gasit pina acum un restaurator si producator. Este singura omisiune in discutia lui Duncan Druce, care aminteste altfel, din 1949, Concertul de vioara in mi maj. de Bach si cel de Beethoven cu Orchestra Universitatii Illinois condusa de John Kuypers (Biddulph LAB 108).
In schimb, Partitele si Sonatele pentru vioara solo de Bach, din 1950, la origine discuri Continental, au cunoscut multe editii in compact, probabil, cea mai fidela fiind o editie (facsimil) aparuta in anul 2000 in Japonia (CCD 104/5). Impreciziile lui Enescu, la o virsta inaintata si bolnav, sint „nesemnificative atunci cind sint judecate in contextul interpretarii ce dovedeste un angajament muzical atit de profund”, este de parere Duncan Druce, care noteaza si ca „maniera lui de a cinta, chiar judecata la nivel tehnic, ramine adesea extrem de impresionanta”.
In fine, notate sint si ultimele inregistrari ca violonist ale lui Enescu, din 1951 si 1952, pentru Remington, din nou cu Chailley-Richez la pian, Sonatele Kreutzer si cea in re minor de Schumann (disponibile pe compact, dar numai in transferuri prelucrate din surse de mina a doua; Edition Modern ED.MN. 3005).
Nu stiu care sint relatiile autorului articolului din „Classic Record Collector”, la ora actuala, cu Romania. Compozitorul, producatorul radio, conferentiarul, violonistul si altistul Duncan Druce, nascut in 1939, a studiat la Londra si Cambridge, a predat la Universitatea din Leeds, a fost cofondator al orchestrei Academy of Ancient Music si, nu pe ultimul loc, este cunoscut ca un admirator al folclorului romanesc, ale carui melodii le-a incorporat in unele din compozitiile sale timpurii. Altfel spus, un prieten care trebuie nu numai citit, dar al carui potential si autoritate ar trebui folosite.