„Unde sunt?“, se tot întreabă Eleanor Pargiter în Anii de Virginia Woolf, carte pe care am citit-o (după cum am povestit în numărul trecut) în franceză, la Sibiu.
Am terminat-o deja, dar între muncile zilei (mama a ieșit între timp din spital) n-am avut dispoziție să mă adâncesc în ea, așa că anii au trecut repede, iar Eleanor a îmbătrânit fără prea multă supraveghere. (Am reținut, totuși, ce a spus un personaj la vederea primului aeroplan deasupra Londrei: „Lumea nu va mai fi niciodată la fel“.). Și aseară, cu Eleanor deja la vârsta când uita de ce-și făcea nod la batistă, iar nepotul ei, North, proaspăt întors din Africa într-o lume unde nu se simțea bine, îi spunea unchiului care „semăna cu o insectă al cărei interior fusese devorat, lăsând doar aripile și carapacea“: „Trecutul și poezia, iată cu ce aș vrea să mă ocup“, iar cartea se pregătea să se închidă cu o imagine cinematografică, Eleanor întrebând „Și acum?“, iar aparatul ridicându-se încet peste case, într-un „aer de o extraordinară frumusețe, simplitate și liniște“ – în aceste momente, deci, printr-o sinapsă ciudată, mi-am adus aminte tocmai de Melancholia lui Lars von Trier.
Mi-ar fi plăcut să revăd filmul, dar cine știe când vor veni de la Digi să monteze internetul… Probabil că azi l-aș developa cu totul altfel. Ce ajunge acum până la mine (la fel a fost și aseară) e atitudinea diferită a celor două surori în fața sfârșitului. Cea care până atunci fusese în control, complet racordată la realitate, se pierde cu firea, iar cealaltă, care deja trăise sfârșitul lumii de prea multe ori, devine calmă. Nu resemnată, calmă. Ieri am văzut deasupra Sibiului cinci berze care spiralau cu minim efort de energie. Uneori singurul lucru pe care trebuie să-l faci e să te lași în grija aerului, să te miști odată cu el. Asta face sora până atunci inadaptată din pricina hipersensibilității ei când înțelege că, dacă lucrurile devin cu totul incontrolabile, panica nu mai are sens.
E tot mai clar pentru toți că ceva se întâmplă, că vremurile se schimbă, că lucrurile care credeam că ne dau consistență se destramă. Încercăm să ne agățăm, dar e inutil. Pământul și-a luat o pauză și suntem nevoiți să ne resetăm odată cu el. Melancholia nu e un film despre sfârșitul lumii, ci despre sfârșitul pe care trebuie să-l acceptăm. Terminarea unui capitol, a unui roman, a unei bucăți de drum, a unei epoci. La nivel planetar, la nivel individual, la nivel microscopic. „Unde sunt?“, se tot întreabă personajele din Anii atunci când nu-și găsesc locul ori după ce s-au plimbat prea mult printre amintiri.
Am găsit în bibliotecă un dicționar Larousse, „complet“ și ilustrat din 1902, luat, la fel ca romanul Virginiei Woolf, de la un anticariat bucureștean în anii ’90. O „édition de voyage sur papier indien“, cu coperte din piele acum roase. Primele pagini sunt consacrate alfabetului grec, celui german și rus, alfabetului orbilor și al surdo-muților, apoi vine „alfabetul telegrafic Morse”. În 1902, prietenul meu Al Bowlly avea 4 ani și era, cred, încă în Mozambic. Nu știa că își va îndeplini visul de a cânta la Londra, habar n-avea că va deveni unul dintre cei mai cunoscuți crooners din Anglia, la fel de celebru ca Bing Crosby în America. Nu știa nici că va muri tânăr, în 1941, într-un bombardament asupra Londrei, după o seară de concert. Căpătase convingerea că e protejat pentru că într-o zi explodase o bombă vizavi de el, pe stradă, și n-a pățit nimic. (Când s-a săturat să se mai teamă de bombe, Agatha Christie nu mai cobora în adăpost, rămânea la ea în cameră și scria, în zgomot de avioane și explozii.) Al Bowlly, care a fost înmormântat în grabă și la grămadă într-un cimitir unde numele victimelor erau scrise, ca o narațiune, pe aceeași bucată de piatră, n-avea de unde ști că peste 80 de ani va deveni mai cunoscut decât fusese în timpul vieții, că oameni cu 100 de ani mai tineri se uită azi pe YouTube la singurele două înregistrări video cu el și li se pare că e un tip cu care s-ar împrieteni și care cântă la fel de bine în continuare.
Așa că ce este sfârșitul, cum arată el? Începe cu un vânt mare, ca în Melancholia? Cu ce alfabet scriem ce vine după? Întotdeauna e ceva după, chiar dacă „lumea nu va mai fi niciodată la fel“.
Acum o săptămână, când am ajuns la Sibiu, am văzut că mărul din grădină s-a uscat de tot (dădea semne), dar un guguloi mare și rotund de vâsc a apărut, în premieră, pe o creangă. Nu degeaba Eleanor, care a descoperit la bătrânețe gustul călătoriilor în India și care picotește fericită în toiul petrecerilor cu familia, se întreabă la final, când Virginia Woolf stă cu mâna pe perdea: „Și acum?“.