Având grijă de mama 24/24, ne uităm împreună la serialul ei preferat, Mă numesc Züleyha, de pe Kanal D. Ideea e să o fac să stea cât mai mult în fotoliu ca să se retragă escara pe care petrece majoritatea timpului.
Din păcate, acest serial turcesc se dă doar de miercuri până vineri și, în restul săptămânii, mama își petrece timpul din fotoliu schimbând de pe un program pe altul, exprimându-și năduful că peste tot sunt reclame, că prezentatoarea știrilor de seară de la TVR 2 „are prune-n gură“ și că în emisiunea lui Fuego, tot de pe TVR 2, numai el cântă. În cel mai rău caz, mama stă pasivă în fotoliu și spune că n-are chef de televizor. Atunci aș prefera ca Nico și Adrian Enache să-mi zgârie timpanele cinci ore decât s-o aud pe mama spunând: „Nu vreau să mă uit la nimic, am așa o sfârșeală“.
Vizionarea episoadelor din Mă numesc Züleyha are deja regia ei: o ajut pe mama să se așeze în fotoliul pe care îl trag/ împing până în fața televizorului, îi așez în față cănile cu ceai și supă-cremă, pregătesc un castron de popcorn și ceai gastric pentru mine. Ca s-o țin în priză cât mai mult, o întreb diverse lucruri legate de personaje („Cine-i ăsta?“, „Sebahattin e fratele sau fostul soț al lui Șermin?“ etc.) și comentez întorsăturile de situație, rugându-mă să fie măcar una semnificativă în fiecare episod.
Săptămâna trecută, când Zülehya s-a dus cu Șermin să facă avort, mama a reușit performanța să reziste tot episodul de două ore incluzând interminabilele reclame. În același timp, Yılmaz trebuia să se însoare cu doctorița Müjgan și vedeam că ezită, dar nu știam dacă copilul e al lui Yılmaz (care încă o iubește pe Züleyha) sau al lui Demir (soțul Züleyhei, despre care se credea că e impotent). Atunci mama a stat și la genericul final, ca să vadă ce se va întâmpla în episodul următor.
Nu mă deranjează nimic la serial atâta timp cât o face pe mama să uite de durere (deși tot mă uimesc mișcările de cameră). Cum povestea e pusă pe ochiuri largi, regia plutește ca uleiul pe apă, iar actorii sunt obligați să exprime stări pe o durată mai lungă decât într-un film obișnuit. Cum discuțiile sunt de multe ori niște monologuri alternative, când îl ascultă pe celălalt și ar trebui să reacționeze pe muțește, interpreții („artiștii“, cum le spune mama tuturor actorilor) se agață de urma lăsată de replici sau de urma propriilor grimase și se trezesc până la urmă în aer.
Exprimarea asta nonverbală seamănă cu cea din filmele mute, când actorii de la începuturile cinematografiei încercau să supracompenseze lipsa sonorului, replicile lor neauzite fiind comprimate în inserturi. Firește că e o diferență între Ioana d’Arc a lui Dreyer (din Patimile Ioanei d’Arc, 1929) și servitoarea Gulten din Mă numesc Züleyha, dar nu vreau insist pe asta.
Nu voiam decât să spun, fără condescendență, că există câte ceva oriunde pentru fiecare și că viața adevărată e pentru toți. I-am spus la un moment dat nepoatei mele, care studiază artele plastice la Oxford, că uneori, atunci când ești foarte obosit la cap, îți face bine să vezi o comedie romantică. Ela, care în acele zile de pandemie se uita la filme de Dreyer în timp ce lucra la dizertația de final de școală și se biciuia că nu muncește destul, a făcut o încercare cu You’ve Got Mail (de Nora Ephron, 1998) și Something’s Gotta Give (Nancy Meyers, 2003), decretând că au amuzat-o și că le-a înțeles rostul.
Poate că experiența cu mama m-a făcut tolerantă sau poate că pur și simplu am obosit și acum se vede că n-am fost niciodată prea intelectuală. În orice caz, nu mai văd criticul de film ca pe o instanță pe un tron, ci ca pe un ghid pe care vrei sau nu să-l asculți.
De fapt, nu prea ai mare nevoie de el; te poți descurca și singur dacă îți cultivi intuiția și curiozitatea și dacă ai prins puțină experiență de viață. Mă irită tot mai mult cei care nu-și pierd timpul decât cu chestii serioase, probabil nu s-au lovit încă de viață și își rod fericiți cașcavalul minții până la prima zdruncinătură.