Crede că muzica ne poate salva viața, îi lipsește scena, singurul loc în care arta sunetelor devine voce reală. Vlad Stănculeasa așteaptă cu nerăbdare reluarea activității din 15 iunie și speră să-și continue proiectul creat alături de soția sa pe o insula pustie, o academie de interpretare cu cursuri individuale, muzică de cameră și fenomenologie muzicală, cu rădăcini în arta lui Celibidache.
România e în stare de alertă, epidemiologic vorbind, dar pentru muzicieni asta înseamnă tot un fel de carantină, pentru că sălile de concert sunt închise publicului. Cum ți-ai petrecut izolarea, Vlad, și cum ești acum, post-criză ?
E adevărat, noi muzicienii suntem încă izolați, izolați de publicul nostru, de colegii noștri, de sălile noastre de concert. Pandemia am petrecut-o în Italia, pe insula Maggiore a lacului Trasimeno, un petic de pământ cu 12 rezidenți, o singură stradă, mulți măslini și multe alte spectacole ale naturii care au făcut șederea aceasta neașteptată una plină de activități rurale, filosofice și, bineînțeles, culturale. Apusurile observate de pe malul lacului rămân momentul forte al zilei, moment de plecăciune, umilință și recunoștință: sunt extrem de norocos de a fi putut fi adăpostit aici, alături de soția mea, cea care mi-a prezentat pentru prima oară insula Maggiore și care mi-a schimbat viața pentru totdeauna.
Cum crezi că gestionează autoritățile spaniole posibilitatea revenirii la o viață de spectacol cât de cât normală și ce înseamnă pentru tine această stare, paradoxală unui muzician, pentru care cea mai importantă parte a jobului de fiecare zi înseamnă contactul cu publicul în actul viu de redarea a fenomenului muzical?
Mă bucur că pui această întrebare. Suntem într-un cerc vicios aici, pe de o parte urgența sanitară ne-a rupt brusc de publicul nostru și nimeni nu cred că a știut clar în ce fel să reacționeze. Dintr-o dată, contactul viu pe care un muzician serios îl caută cu publicul său a dispărut pentru o perioadă indeterminată. Pe de altă parte, necesitatea de a rămâne în contact via internet și social media există cu adevărat și este absolut de înțeles, dar această lume pixelată, fără vibrații reale ale sunetului, este totuși departe de a oferi experiența completă a unui concert cântat și ascultat live într-o sală de concert. Oricum, paradoxul și șahul mat în care ne-am trezit de la o zi la alta sper să fie o situație trecătoare.
O știre cu tine surprins în repetiție de o echipă a televiziunii TGR Rai Italia a devenit viral pe rețelele de socializare în Italia, acolo unde muzicienii au avut parte de multă recunoștință în această criză fără precedent care a închis lumea în case. Cât de mult contează muzica în carantină, pentru melomani, dar și pentru cei care fac ca ea să trăiască?
Bineînțeles, ca întotdeauna, muzica ne salvează viața. E imposibil de imaginat cum ar fi fost carantina dacă omul nu ar fi putut asculta muzică. Dar aș vrea să continui discursul de la întrebarea precedentă și aș menționa că probabil politicienii, poate și câțiva muzicieni, își imaginează un concert pe o scenă cu public live ca fiind un plus, poate un lux pe care noi, oamenii, am putea sau nu să ni-l permitem. Prezența butonului „play“ în viețile noastre trebuie să reprezinte acel plus (și slavă Domnului că majoritatea dintre noi avem acces la un aparat audio), dar nu se poate transforma în baza a tot ceea ce reprezintă arta scenică interpretativă. Tot ce facem online va reprezenta întotdeauna o copie a realității, ca o fotografie făcută unui tablou într-o expoziție, în fine, o versiune limitată a adevărului, care desigur că ajută spiritul într-o oarecare măsură, dar care nu dă voce vie mesajului esențial al actului creativ. Sper ca această criză să întărească în noi necesitatea de a comunica unul cu altul, față în față, și să nu aducă și mai multă separare între ascultător și interpret.
Când vei începe repetițiile cu Orquestra Simfònica de Barcelona i Nacional de Catalunya, al cărei concertmaestru ești, și ce planuri discografice ai anul acesta, unul în care totul a fost anulat/ reprogramat, după acel superb Live at Zentrum Paul Klee, Bern cu prietenii tăi din Tharice Virtuosi apărut în ianuarie?
Avem confirmată reînceperea activității pe data de 15 iunie, deși stagiunea în curs este anulată. Vom lucra la un repertoriu ce necesită un aparat orchestral redus, vom face înregistrări pentru televiziunea catalană și vom transmite pe internet concertele pregătite. Sunt destul de entuziasmat pentru această ocazie de a lucra de multe ori fără dirijor și într-o formulă redusă. Avem ocazia unică de a ne concentra pe anumite detalii tehnice de cântat în ansamblu, detalii pe care în mod normal nu avem timpul și condițiile necesare pentru a le dezbate. Planuri pentru o noua înregistrare nu am deocamdată, rămâne de văzut ce proiecte noi se ivesc și dacă ele reprezintă o ocazie pentru a transmite un mesaj anume.
Ce se întâmplă cu ediția de anul acesta a Accademia Isola Classica, un proiect în care ai investit enorm sufletește, și nu numai, alături de soția ta, un eveniment care trebuie să se întâmple în luna august?
Cea de-a treia ediție a Accademia Isola Classica este planificată între 31 august și 6 septembrie. Pandemia ne-a făcut să prelungim perioada de înscriere pentru studenți, dat fiind că lucrurile sunt încă neclare la nivel logistic și nu numai, dar suntem încrezători că vom avea o ediție plină de succes, mai ales pentru faptul că avem o setare restrânsă și un număr limitat de studenți. Dacă va fi cazul (sperăm că nu), vom ține concertele cu public redus sau chiar fără public, având posibilitatea de a transmite live toate evenimentele din cadrul academiei pe internet și/ sau live stream în piața principală a insulei Maggiore, acolo unde cursul are loc. Facem un mare efort pentru a menține continuitatea proiectului, despre care cred cu adevărat că poate fi o sursă de inspirație reală pentru orice tânăr instrumentist.
De ce ți-e cel mai dor din viața pre-pandemie? Ce ți-ar plăcea să cânți acum live pe o scenă, cu public în sală, solo sau cu orchestră, la Ateneul Român sau oriunde în lume?
Mi-e dor de public foarte mult, de lupta interioară pe care o duc de fiecare dată când pășesc pe scenă, mai ales în ipostaza de solist. Este greu de descris emoția pe care o simt atunci când necesitatea de a transmite felul în care este articulată o piesă muzicală reușește să răzbată în lupta cu frica scenică. Când complicitatea dintre interpret, ascultător și piesa muzicală încetează a fi o chestiune de alegere individuală și se transformă mai degrabă într-un dat, o cale unică pe care cu toții pășim, atunci suntem cu adevărat împreună, atunci se întâmplă muzica.
Ultima mea apariție pe scenă ca solist a fost alături de Orchestra Națională Radio, ansamblu pe care l-am găsit plin de energie, de entuziasm și pe care aș vrea să îl felicit cu această ocazie. Sper ca publicul românesc să dea năvală în sălile de concert odată ce povestea acestui virus va fi de domeniul trecutului și că va continua să caute contactul cu vibrația vie a unui instrument muzical, aici și acum. Ne vom revedea curând, mai puternici ca niciodată, împreună în serviciul culturii și al moștenirii oamenilor mari, către libertatea la care aspirăm cu toții.