Știu că sună pueril, dar cea mai mare bucurie în ultimele două luni de când sunt la Sibiu ca să am grijă de mama e că mi-am luat bicicletă.
Prima mea bicicletă (tricicleta nu se pune). Când eram mică, pentru că mama se descurca greu cu noi, doar fratele mai mic a primit bicicletă (una portocalie cu bară, la care nici eu, nici soră-mea n-am avut acces). Am învățat să mă dau 25 de ani mai târziu, când am vizitat un prieten în Elveția, unde toată lumea era pe șa. Pe urmă pauză, iar acum câțiva ani, la Festivalul de la Locarno, o firmă canadiană făcea reclamă unor biciclete electrice și, în schimbul pașaportului, te dădeai cât voiai. Eram disperată de fericire să merg în jurul lacului și între localități, pe piste speciale și evident în viteză. Nu mi-a mai trebuit nici un film. După o zi de pedalat în disperare, m-am simțit ca Bridget Jones când coboară de pe bicicleta de fitness și cade grămadă. Nu știu ce legătură e între bicicletă și adrenalină/ endorfină/ serotonină etc., probabil aceeași ca între avion și adrenalină/ endorfină/ serotonină sau cal și adrenalină/ endorfină/ serotonină. Cert e că ea există și că face al naibii de bine.
Totuși, nu mi-a trecut niciodată prin cap să-mi cumpăr bicicletă. În Capitală ar fi fost sinucigaș (oricum bicicliștii bucureșteni sunt mai nevrotici ca șoferii), dar când la Sibiu mi-am dat seama că nu mă mai pot ține pe picioare de oboseală și că n-are sens să merg cu mașina când distanțele sunt mici, mi-am zis să închiriez o bicicletă, pe urmă a intervenit simțul proprietății („De ce să n-am lucrul meu?“) și așa am găsit această Prophete Classic la mâna a doua, cu ghidon ca din anii ’40, care m-a terminat de cum m-am urcat pe ea. Nu mă omor după anvelopele bej, gândite să contrasteze cu vopseaua neagră (e o bicicletă vintage), dar prietenul cu care am fost mi-a spus că toate componentele sunt de firmă, că această bicicletă nemțească e un chilipir și că s-o iau. Bașca, vânzătorul mi-a montat și un coș în față (voiam și spațiu pentru cumpărături).
Oricum, nepricepându-mă la țoacle, singurul lucru la care m-am gândit când i-am citit numele a fost filmul lui Jacques Audiard Un profet/ Un prophète (2009). Cum filmul mi-a plăcut foarte mult, m-am gândit că poate fi un semn bun pentru momentul actual, când totul e atât de incert și viața pe care o aveam nu mai există. Un fel de încurajare că lucrurile se întâmplă așa cum trebuie și că tot ce ne trebuie este răbdare.
Filmele lui Jacques Audiard au această calitate – sunt lipsite de ostentație, iar temele mari sunt servite parcă cu jenă, ascunse sub povești bărbătești cu nervi și pumni tari. În 2009, când am văzut Un profet la Cannes și i-am intervievat pe urmă în voci de pescăruși pe Audiard și pe interpreții Tahar Rahim și Niels Arestrup, Audiard era comparat cu Scorsese pentru forța cu care impunea o poveste de creștere pe fundalul unei realități sociale măcinate de conflicte interetnice. La fel ca personajele lui Scorsese, eroii lui Audiard se mișcă între bine și rău și între rău și bine fără că autorul să le dea cu rigla peste degete. Cum viața e locul unde învățăm, Malik, eroul din Un profet, are nevoie doar de timp ca să separe apele, dar la ieșirea din închisoare (la finalul filmului) nu ni se dă nici o garanție că el va rămâne un om mai bun, după cum nici noi nu prezentăm vreo garanție. Malik a apucat să ucidă și să se dezică de mentorul lui (l-a ucis și pe el mai mult sau mai puțin simbolic), dar pentru Audiard important e ca lucrurile să fie autentice. Nu suntem îngeri, după cum nu suntem nici demoni, iar viața e un bildungsroman continuu. Cui i-a plăcut Un profet sigur îi va plăcea și Starred Up (de David Mackenzie, 2013), care e din aceeași paradigmă a vieții în recluziune care face ca trauma care a adus eroul în închisoare să fie purgată până la urmă, când se va dovedi că închisoarea a fost și un fel de pântec pentru un nou început.
Ce legătură are asta cu noua mea bicicletă second-hand o să aflu, poate. Deocamdată aștept curierul cu antifurtul, casca de biciclist și coșul pentru portbagajul din spate, ca să mă pot desfășura în voie pe „marile bulevarde“ ale Sibiului. Până acum am mers doar prin cartier, cel mai tare fiind pe lângă Cibin, unde se deschide spectaculos spațiul cu Dealul Gușteriței și Munții Făgăraș pe fundal și de unde aș putea decola într-o zi, chiar dacă nu-l am pe ET în coș. Exact senzația pe care o au copiii când ies pe stradă și o iau brusc la goană, țipând: „Să fugiiiim!“.