Nu știu ce să scriu azi. Mama s-a dus săptămâna trecută. După trei luni cu motoarele în plin, anestezia trece acum greu și cu fiecare zi mă afund tot mai mult în golul de sub mine.
A venit curentul de plătit și primul gând a fost să-i spun că am luat facturile din poștă. Mă duc zilnic la cimitir, iar în casă mă trezesc vorbind cu ea. Becul din frigider s-a reparat singur (chestia asta m-a distrat), la fel soneria de la poartă. Am schimbat capetele de la furtunul din curte și acum merge zeiss (știu că ar fi încântată). Nu dorm bine și la 5-6 dimineața sunt în picioare să ud grădina. Am început să arunc firimituri prin curte la vrăbiuțe, și ea le dădea. Am început să fac curățenie prin casă, o să am oricum multă muncă fizică vara asta, ceea ce e bine. Aseară, conform programului nostru, mi-am făcut popcorn și m-am pus la televizor să-mi vină somnul, dar nici popcornul, nici filmele ori serialul ei de la Kanal D nu mai au gust.
Când am venit de la București, toate textele pe care le-am scris pentru această rubrică aveau ceva premonitoriu. Am recitit acum câte ceva și încă nu înțeleg tot ce spuneam. Era vorba despre un fel de catastrofă fericită, dar mai am mult până la partea a doua. Trebuie să treacă timp, știu asta, dar mi-am adus aminte de Eleonor Pargiter, care la sfârșitul romanului Anii, de Virginia Woolf (pe care l-am citit aici, cât era ea în spital), se întreabă: „Și acum?“. Era la sfârșitul cărții, într-un „aer de o extraordinară frumusețe, simplitate și liniște“, exact ca în dimineața când mama a plecat și afară era o lumină aproape albă. Toată lumea mă avertizase să nu mă sperii când se va duce, să nu strig, să nu încep să plâng, să nu pun mâna imediat pe ea. Dădusem drumul la radio să audă liturghia, era Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, iar pe ea o chema Ioana (la fel ca pe mine, iar tata era Ioan), era cu o zi înainte de ziua de naștere și ziua onomastică a mamei ei, Fevroniea. Când i-a țâșnit o lacrimă din ochiul drept, am știut că aude slujba (era în comă de aproape două zile), iar când a deschis ochiul celălalt și m-a privit de departe am știut că mă vede. Curând după asta s-a dus, atât de liniștită încât nici nu știu exact ora plecării.
Am văzut că la unul din posturile românești se reia serialul Rădăcini/ Roots (1977). Când eram mici, odată și-a făcut un permanent atât de mărunt, încât am botezat-o cu frații mei „Mana Kizzy“ (era „mama Kizzy“, fiica lui Kunta Kinte, dar nu știu de ce am înțeles așa). De Paști a văzut pentru ultima dată Iisus din Nazareth, miniseria lui Zeffirelli (tot din 1977), pe care o știa pe de rost. M-a pus atunci, pe seară, să-i fac o cafea (nu mai băuse cafea de nu știu când), ca să poată sta până după miezul nopții. De Paști am crezut că începe să-și revină, dar imediat după a început declinul.
Într-una din serile când stăteam lângă patul ei, cam de când începuse să plece, mi-am adus aminte de unul dintre bancurile preferate ale fratelui meu mai mare, care a plecat și el acum cinci ani. Tavi ni-l spunea foarte des când eram mici, cred că îi plăcea să se audă (și eu mi-l spun prin casă și râd singură). „Bulă către maică-sa: Mamă, mi-e foame! Du-te la frigider, vezi că am făcut chiftele. Bulă se duce, deschide ușa frigiderului și strigă: Mama-i numa’ una!“
Pe la Sibiu s-a făcut foarte cald. Merg cu bicicleta la cimitir, fac plajă, mănânc mâncare gătită cu un pahar de vin „pentru sânge“ de la unchiul Emil de la Mediaș, plănuiesc să stau o perioadă aici, până mă adun și mi se arată ce trebuie să fac mai încolo. Eleanor stă cu mâna pe perdea, privind frumusețea extraordinară a cerului, plină de simplitate și de liniște. E sfârșitul romanului, anii s-au scurs, ai ei au plecat rând pe rând, dar nu e sfârșitul. „Și acum?“