M-am întors în București pentru scurt timp. Am regăsit fosta mea viață de parcă aș fi lipsit trei ani, nu trei luni. Nu mai știam unde țin paharele, am uitat că dimineața mâncam lapte cu ovăz și nuci, că nu aruncam zațul de cafea în chiuvetă, plus altele. Terasa de mici dispăruse din piața volantă de la Academia Militară, superba casă albă veche de vizavi de unde stăteam a intrat în renovare și farmecul ei probabil va dispărea, Mega Image-ul de la Piața Cotroceni se renovează și el.
În primele zile m-am plimbat dintr-o cameră în alta uitându-mă la cărți, la amintirile de pe rafturi, la flori, la cum pică lumina prin casă în diferite ore ale zilei și de fiecare dată am știut clar că mă uit la reflexiile unei vieți care s-a încheiat în 20 martie, când credeam că plec la Sibiu pentru câteva zile, cât să o duc pe mama la o investigație. Niciodată n-am avut atât de clar senzația că, odată cu plecarea mamei s-a închis un capitol și că, oricât m-aș strădui să mă țin cu mâinile, porțile deja s-au închis.
N-am mai avut niciodată senzația nici că pluta e cel mai natural lucru pe care-l pot face acum. Curios, asta mi-a spus-o și preotul greco-catolic de la Sibiu, care i-a fost duhovnic mamei și a îngropat-o, atunci când i-am zis că n-am fost niciodată atât de în aer: „Atunci o să plutiți!“. Tocmai scrisesem textul de rubrică în care povesteam cum am învățat să fac pluta, ceea ce preotul n-avea de unde ști dacă nu era un preot cu har.
În ultimele luni am înțeles că suntem exact în locul unde trebuie să fim și că tot ce trebuie să facem e să trăim. Senzația eroilor din filmele americane, care încarcă totul în mașină și pleacă unde văd cu ochii, începe să se formeze sub piele.
Faptul că n-am nici cea mai vagă idee despre ce se va întâmpla îmi dă o senzație de eliberare cum n-am mai avut niciodată. Parcă totul s-a resetat. Orice e posibil.
Încerc să găsesc acum, repede, niște titluri de filme care mi-au dat senzația asta. În muzică e mai ușor, dacă ai talent, din câteva note rupi planurile și eliberezi aerul mai repede. În cinema, când eliberarea nu e parte din poveste ca, de pildă, în animația Up (despre care am scris într-unul din numerele trecute) sau când nu e vorba despre o poveste de creștere, se întâmplă uneori într-o fracțiune de secundă și e probabil de cele mai multe ori ceva neplănuit de regizor. Ceva apare pe platou ori la montaj, un vânt divin care umflă perdeaua. Sau e ceva care i se întâmplă individual spectatorului, ca și cum cerurile s-ar deschide „unu-la-unu“.
Încerc să-mi amintesc și nu-mi vine nimic (poate pentru că cerurile s-au închis repede) în afară de senzația de libertate pe care ți-o dau regizori originali ca Jacques Tati, Eric Rohmer, Hong Sang-soo sau Apichatpong Weerasethakul.
Îmi amintesc totuși de un moment când am revăzut, în condiții cu totul deosebite, Mon Oncle (1958). Eram la mare, într-o rulotă în care aerul intra și pe ușă, și pe geamuri și scălda, curăța efectiv totul înăuntru și pe mine care, împreună cu un prieten, ne uitam la filmul lui Tati mâncând, dacă nu mă înșel, pere. A fost o stare de grație, totul era perfect: bătea briza, de afară se auzea marea, Mon Oncle era mai genial și mai subtil ca de obicei, umorul lui singur ținea Pământul la un loc, iar noi parcă pluteam prin rulota cu pereți străvezii. Atunci știu clar că am fost fericită și, chiar dacă pe urmă amicul meu a făcut un gest care ne-a rupt prietenia, acum mă gândesc că Mon Oncle a venit special ca să mă lase cu o amintire frumoasă. Ca să zic așa, a meritat. ☺