Mel Gibson? Mare actor! Mare cu „m“ mare. Poate nu a făcut roluri de compoziție complexă, dar felul în care a răcnit „freedom“, pe final de Braveheart, cu intestinele scoase la aer, m-a cucerit definitiv.
Plus că e și foarte uman, popular, adică uneori joacă niște scene din alea de trec bariera raționalului și pupă pe frunte copilul din noi. Când nu mă gândesc la mațele lui îmi vine în minte antologica scenă în care s-a pus în patru labe și s-a împrietenit cu câinele rottweiler, dându-i biscuiți și scărpinându-l pe burtă în Armă Mortală trei. Slavă Domnului că nu s-a lăsat cu un val uriaș de simpatie pentru respectiva rasă, cum s-a întâmplat cu dalmațianul sau cu collie cu păr lung și să ne trezim că se umplu cartierele de molossoizi schiloditori de poștași. A rămas în memoria noastră doar ca un patruped fioros oarecare, menit să ne arate încă o dată ce mare actor este Mel.
Dacă mi-ați lecturat articolul precedent, ați aflat că drumul meu spre casă implică un kilometru de șosea în rampă lină, pe care uneori îmi place să îl parcurg pe jos, ca să mai iau pulsul cartierului. Cam pe la jumătatea distanței se află două case, una vizavi de alta, ale căror proprietari fie sunt amândoi fani ai lui Gibson, fie și-au cumpărat rottweileri din pură coincidență. Răi paznici. Lătrau pe oricine, în tandem, iar faptul că auzeai în fiecare ureche un alt câine crea o stereofonie terifiantă. Aveau și prostul obicei de a mușca din gratiile porților, umplându-le de salivă, ca să întărească ideea de „ce ți-aș face de te-aș prinde“, de parcă lătratul ăla nu ar fi fost îndeajuns cât să îți dai seama. Asta dacă nu ești fan Mel Gibson. Fiind cunoscător al scenei, eu vedeam doi căței singuri care căutau o mângâiere. Nu de puține ori am fost văzut în mijlocul drumului, în patru labe, cu limba scoasă ba spre unul, ba spre celălalt, ca să ne împrietenim. Visam la ziua în care îi voi fi alintat și mângâiat pe burtă, dar ei păreau să aibă alte visuri, unele în care gratiile porții sunt comestibile.
Cred ca era într-o duminică. Mă întorceam pe jos de la magazinul Mega Image, printre rafturile căruia am ticluit și scenariul, atunci când mi-au sărit în ochi biscuiții pentru căței. Ajuns în dreptul porților, am poziționat telefonul în semiprofil, nu pentru marele ecran, ci ca să pot să arăt prietenilor cum să îmblânzești nu unul, ci doi Cerberi. Cu câte un biscuit în fiecare mână, am deschis pe rând, fără zgomot, ambele porți și am fluierat cât am putut de tare. Am filmat cea mai interesantă bătaie între doi rottweileri.