Subiectul pare sa ramina in continuare unul sensibil, fiind asociat permanent cu degradarea culturii (de parca „autenticii” cintareti de muzica populara l-ar citi pe Kant). Asadar, e susceptibil mereu de polemici si numai bun pentru un realizator TV in pana de idei. Pentru cazul de fata exemplul e util fiindca reprezinta un caz extrem si evidentiaza cel mai bine raporturile intre interlocutori.
La emisiunile de acest soi sint invitati mereu vreo doi-trei cintareti de degradare culturala, alaturi de citiva intelectuali. Asta e iarasi bine pentru talk-show, fiindca intelectualii au mereu cite ceva de spus. Vorbesc chiar mult prea mult si, in general, opereaza cu aceleasi clisee: lipsa simtului artistic, arta de duzina versus arta inalta, degradarea culturii (cum am zis), confuzia valorilor, coruperea gustului natiunii etc. Cam lipsiti de imaginatie, repeta toti acelasi lucruri, fie ca sint regizori de film, lingvisti, artisti plastici sau scriitori.
Atunci cind apuca, interpretii de manele (acuzatii) vorbesc despre manele, adica despre meseria lor, la care se pricep – atit cit se pricep. Intelectualii, la rindul lor, vorbesc si ei despre manele, la care nu se prea pricep, fiindca rareori se nimereste printre ei vreun muzicolog autentic. Dar de cite ori ati vazut un intelectual care sa declare ca nu se pricepe la ceva? Doar e intelectual…
Nu asta deranjeaza insa cel mai tare. Exista milioane de oameni convinsi ca se pricep la orice si totusi nu pretind sa fie declarati intelectuali. Adesea stam cu totii de vorba despre una, despre alta, asa, ca sa ne treaca vremea si sa umplem un timp mort. La nevoie, chiar ne pricepem la toate.
Suparator mi se pare dispretul permanent, vizibil, ba chiar ostentativ, afisat de intelectualitate cind discuta in direct cu manelistii. Dispret voit fata de niste interlocutori care de obicei pastreaza mereu un ton respectuos si par mereu in defensiva in fata bombardamentului cu nume de opere si operete, baritoni si cintareti „autentici”. Dispret fata de populime. Dispret fata de oricine nu e de acord cu ei. Caci exista, mai des decit ar fi necesar pe fata pamintului, soiul asta de intelectual care nu polemizeaza cu cei pe care-i considera inferiori. El da sentinte. El stie. El arunca fulgere acuzatoare de pe un piedestal pe care naiba stie cine l-a pus sa se suie.
Paradoxul face ca intelectualul de soiul descris aici se simte un fel de responsabil cu luminarea natiunii. Si nu un responsabil oarecare, ci un Ales, un pastor de oi proaste, oi care cinta sau asculta manele. Orice scriitoras, orice regizor de mina a doua sau a treia, orice artist plastic obscur sau academician de trei lulele… in fine, orice individ cu studii si preocupari umaniste se simte dator si indreptatit sa dea sentinte pe orice tema de undeva, de deasupra. El a coborit cu hirzobul din sferele celeste ale spiritului, asadar trebuie sa se priceapa la toate. E menirea lui. Trebuie sa lumineze si sa mintuiasca un popor prost – caci, desi nu o spune niciodata direct, intelectualul emana prin toti porii convingerea ca are in jur milioane de prosti, care n-au macar inteligenta minima necesara ca sa vina sa se adape de la inteligenta lui, ci se duc sa asculte manele.
Se zice totusi ca pastorii de popoare trebuie sa-si iubeasca turma, nu sa o dispretuiasca. Dar cum sa iubesti niste loaze care, in loc sa se inghesuie la opera sau filarmonica, cum fac… aaa, in fine, altii, prefera sa asculte manele? Pai, un asa popor merita luminat?