E greu să fii părinte bun. Ai pe mâini o sculptură pe care trebuie să o ajuți să iasă la lumină dintr-o piatră care nu arată a nimic.
Și marea provocare stă în faptul că nu poți tu decide forma acestei sculpturi. Ea preexistă și trebuie să mânuiești cu mare finețe dalta, uneori cu ochii închiși, ca nu cumva să iasă cum ai crede tu că vrea. Să fii instrumentul cu care copilul tău se cioplește singur.
Bine, v-ați prins că e o exprimare metaforică, dalta înseamnă multe lucruri, dar niciodată violență. Înseamnă vorba bună, răbdarea, managementul eșecului și, nu în ultimul rând, impunerea unor reguli pe care, odată ce i le explici, să nu le poată negocia. Una dintre provocări este să-l determini să păstreze ordinea și curățenia în camera sa. Cu dalta.
În preistorie, când am primit eu educația, mi s-a explicat negru pe fund cum că aceea era locuința părinților mei și trebuia să fac tot ce mi se cere până în ziua când mă voi fi mutat la casa mea. Aveam sincera impresie că dacă nu mă conformam urma să fiu aruncat în stradă. Și o făceam, iar asta întărea convingerea alor mei că educația lor funcționează. În zilele noastre, din fericire, copilul trebuie să simtă siguranța că, indiferent de trăsnaie, primește iubire și spațiu personal în mod necondiționat. Despre acest spațiu i se spune, după caz: Ilinca/ Rareș, ar trebui să-ți faci ordine în cameră. Simțiți cât de discret este sculptorul? În primul rând că folosește condiționalul optativ al lui „a trebui“, adică vrea să insufle copilului nu o obligație, ci o recomandare. Marea artă stă de fapt în inserarea dativului posesiv. Când Ilinca/ Rareș își face ordine în încăpere, simte mai mult posesie decât obligație. E camera ei/ lui! Copilului i se recomandă să se implice pentru ceva ce îi aparține. Practic îl prostești pe față, dar fără să îi afectezi germenii personalității.
Riscurile pe care le comportă acest tip de abordare sunt destul de puține. Le putem numi costuri de producție pentru spirite libere. Cel mai des se întâmplă ca pe la vârsta pubertății să te trezești cu un abțibild care îți interzice, ca părinte, accesul în cameră. O poți face doar pentru a evalua, din felul în care va începe să răcnească la tine, modificările timbrului vocal. Mult mai rare sunt cazurile în care, pe fondul utilizării excesive a dativului posesiv, copilului îi vine ideea că are dreptul de a-și înstrăina, contra unei jucării sau tablete, camera, în favoarea unui alt copil, situație în care nu se poate spune că nu a respectat regulile. Nu rămâne decât să îți dai singur palme.