Intră în sala de clasă în urma Violetei. Ea îl invitase, zicea că fuseseră colegi la facultate și probabil că fuseseră. Așa i-a și scris pe dedicația de pe roman, pe care profesoara i-l întinsese cu un fel de respect: „Pentru colega mea, Violeta, împreună cu care am luat multe examene la facultate. Cu drag, Matei“. S-ar putea ca Violeta să fi ghicit că nu-și mai aducea aminte de ea, fiindcă i-a mulțumit cu un zâmbet cam țeapăn.
Ei, cui îi pasă? După douăzeci și atâția ani. Matei păși sigur pe el în sala de clasă și își roti privirea peste elevii ridicați în picioare. Remarcă în primul rând vreo trei fete frumușele, cu ditamai decolteul – le măsură din priviri și două dintre ele îi remarcară privirea, fiindcă îl fixară obraznice, cu ochi de femeiușcă. Deja se simțea în largul lui.
Violeta l-a prezentat bombastic și lemnos, cum se întâmpla întotdeauna, după care i-a invitat pe elevi să pună întrebări. O fată din primul rând, chiar de lângă decoltatele alea trei, a ridicat mâna imediat, ca la un semn.
— Poftim, Anca, zi-i, a invitat-o profesoara.
— Domnule Mitran, vreau să vă spun mai întâi că mi-a plăcut foarte mult romanul dumneavoastră și l-am citit cu sufletul la gură, ca să zic așa. Cred că sunteți unul dintre marii noștri scriitori de azi…
Matei oftă slab. Aceleași laude deghizate în întrebări, aceleași discuții plictisitoare despre inspirație și creație, despre talent și opere nemuritoare. Când fata tăcu, se ridică în picioare de la catedră și spuse:
— O să-ți răspund imediat, dar mai întâi aș vrea să vă întreb dacă a citit cineva cartea. Sincer, nu vă jenați, nu mă supăr dacă n-ați citit-o. Hai, ridicați mâna.
Se ridicară vreo patru mâini timide, apoi zece, apoi vreo douăzeci.
— Sunt copii buni, anunță Violeta cu o mândrie caldă. Ți-am zis. Cei mai buni.
— OK, atunci știți ce? adoptă Matei un ton jovial. Hai să renunțăm la întrebările gata pregătite, ce ziceți? Alea care vi s-au dat dinainte…
Aruncă o privire scurtă spre Violeta, încercând să zâmbească nevinovat.
— Da, hai să fie asta o întâlnire cu întrebări libere. Întrebați ce vreți voi. De-aia am venit aici.
Se făcu liniște. Matei adoptă un ton cât mai cald:
— Serios. Orice.
De undeva din spate se ridică pe jumătate o mână.
— Da, zi! arătă Matei spre ea.
De pe scaunul acela se ridică un adolescent pletos, cu un tricou negru, inscripționat cu ceva ilizibil.
— Da’ nu vă supărați, zise băiatul, încercând să pară nonșalant.
— Nu, sigur că nu. Ce vrei să întrebi?
— De ce… adică ce vrea să însemne…
— Da? îl îndemnă Matei.
— Darius, scriitorul, știți… e impotent, așa-i? Adică el cu Ana… de ce se încurcă cu Ana dacă e impotent?
Matei tresări.
— Cum adică e impotent?
— Da, că – puștiul se uită jenat în jur – se tot duce la ea și stau noaptea, dar nu fac nimic. Vorbesc și stau și vorbesc și ea vrea… adică e clar că îi place de el. Poate fiindcă e bătrân, de-aia?
— Cum adică bătrân? sări Matei.
— Păi, nu? Că are vreo cinzeci-șaizeci de ani! preciză adolescentul.
— Patruzeci și, îl corectă Matei cu o voce gâtuită.
— Whatever… Adică nu vreau să zic că la vârsta aia, se replie puștiul, dar Ana e studentă și…
— Da, da, am înțeles, îl întrerupse Matei. Vezi tu, aici e vorba de un sacrificiu. Darius se sacrifică, de fapt își sacrifică iubirea ca să…
Prinse iar privirea fetelor ălora din primul rând, care îl cercetau atente, zâmbind cu siguranța aia afurisită a adolescenței. Bălmăji ceva încâlcit și zise repede:
— Altă întrebare?
De data asta se ridicară mai multe mâini. Matei arătă spre o fată ce părea serioasă: purta ochelari și părul prins într-o coadă sobră.
— Problema cu Ana… e din cauză că Darius e gay, așa-i? zise ea ca din pușcă.
Scriitorul rămase blocat.
— Nu… de ce? Unde apare că e gay?
Fata ridică volumul, care avea o mulțime de semne de carte înșirate pe grosimea lui.
— E sugerat, nu așa, explicit, dar e destul de clar. Apare acolo prietenul lui, Adi, care n-are pe nimeni și cu care petrece el nopțile. Sunt tot timpul împreună, stau, beau, vorbesc și… nu știu cum, parcă întotdeauna întrerupeți scena în punctul culminant, ca în filmele alea unde o pereche intră în pat, stinge veioza și după-aia se face dimineață.
— Dar Adi cu Darius nu sting nici o veioză! exclamă Matei.
— Nu, nu, dar simbolic… Așa s-ar explica reținerea lui față de Ana – și altele. Dacă vreți, vă citesc.
Matei se uită descumpănit la Violeta. Colega lui de odinioară zâmbea ușor, evident mândră de elevii ei. Dacă nu cumva era răutăcioasă.
— Nu, nu, începu el, nu despre asta e vorba. Acolo e o prietenie platonică, o prietenie care… ați auzit de Platon, nu?
Câțiva elevi dădură din cap. Fetișcanele alea obraznice din primul rând îl priveau sfidător – sau așa i se părea. Matei se uită discret la ceasul de pe telefon și înghiți în sec. Îi trecu prin minte că ar vrea s-o convingă cumva pe Violeta să revină la întrebările stabilite dinainte.