Omul a fost foarte prompt. Alaltăieri după-amiază am intrat în magazinul de prezentare, ieri m-a sunat pentru programare și azi dimineață s-a prezentat cu un zâmbet, un caiet cu pix și o ruletă de șapte metri.
O combinație nefericită între razele ultraviolete și vântul de Valea Adâncă a dus la slăbirea sageacului casei, adică a lambriului din PVC turcesc care îmbracă partea expusă de sub acoperiș. Tot ce soarele a crăcănat, vântul a smuls și soluția cea mai eficientă mi s-a părut a fi înlocuirea turcului cu gălățeanul. Spun asta în speranța că tabla din care este făcut lambriul metalic se produce la Galați. Așadar, domnul agent a venit pentru măsurătorile inițiale. A cerut scara lungă pe care îl asigurasem prin telefon că o dețin și s-a apucat de luat notițe, asigurându-mă că prezența mea nu este necesară. Chiar m-am bucurat, fiindcă aveam nevoie de mine ca să scriu articolul acesta.
Știți senzația aia când, cu coada ochiului, preț de o clipită, vezi ceva, dar nu ești sigur că ai văzut? Noroc de bufnitură și de sunetul de tufă de trandafiri care încearcă să amortizeze un corp în cădere. Imaginea era aproape romantică, printre petale roz omul îmi arăta degetul mare, poziționat sub forma engleză de „like“, semn că totul era OK în ceea ce îl privea. Mi-a explicat că i se întâmplă des să cadă de pe scară, în special în momentele în care scrie dimensiunile în caiet și creierul nu își mai respectă sarcinile care țin de menținerea echilibrului. Totuși forma umărului drept nu era una firească, semn că a căzut pe el în încercarea, reușită de altfel, de a proteja caietul. S-a ridicat și s-a îndreptat spre cireș, de tulpina căruia s-a izbit scurt și precis, ca cineva care are multă experiență în a-și reduce luxațiile de humerus. Încă îmi răsună în memorie salutara trosnitură. Trei grauri și-au luat zborul din pom, dar asta s-ar fi întâmplat oricum, fiindcă cireșele mele sunt culese încă de la finalul lui iunie.
Dacă există un standard de comportament al agenților comerciali care măsoară pentru lambriu metalic, eu nu-l cunosc, deci nu am termene de comparație. Al meu a mai căzut de încă două ori, pe același umăr, o dată în roșii și o dată peste balansoar și încă măsoară. Recunosc că sunt ușor distras de la a scrie acest articol, fiindcă există în creierul meu doi pitici cârcotași care pariază pe locul unde va cădea din nou, iar eu încerc să-i fac să tacă, fiindcă nu e frumos și poate nici sănătos să ai asemenea gânduri. Peste panseluțe. A câștigat piticul portocaliu cu șosete verzi.