Ăsta e un jurnal care se prelungește nepermis de mult.
Dacă mi-ar fi spus cineva în aprilie-mai că vara asta epidemia de coronavirus se va prelungi și va lua un nou avânt, poate că l-aș fi crezut – dar mai degrabă nu. Bănuiesc că nu am fost singurul optimist: cine s-ar fi gândit că în august, la două luni după ce virusul părea să slăbească, în România o să apară câte o mie de noi cazuri pe zi? Sau că granițele abia redeschise pentru români o să se închidă iar, una după alta? Dar uite că exact așa s-a întâmplat și concediile în străinătate, cărora românii abia ce începuseră să le prindă gustul, au devenit o problemă de alegere restricționată – nu de bani, ci, aproximativ democratic, de naționalitate: ca și coronavirusul, restricțiile impuse de el nu fac selecție socială. Și-apoi parcă nu-ți vine să riști să pleci de acasă ca să nu știi în ce condiții te întorci, dacă n-o să sari din concediu direct în carantină sau, mai rău, o să rămâi blocat undeva în străinătate, printre și peste granițe.
Eu n-am îndrăznit: vara asta e o vară casnică. Vara virusului. Nu pot să nu mă gândesc că epidemia asta ne-a pus și la încercare, ne-a silit să ne testăm conștiința cetățenească, responsabilitatea, capacitatea de a acționa individual în numele binelui colectiv. Îmi vine să zic că am picat testul. Când mă uit la aglomerația de pe plajele Mării Negre, unde colcăie turiștii nas în nas cu coronavirusul și împart cu generozitate boala printre valuri și nisipuri, ce altceva să crezi? Când vezi cum minimul efort de a purta o mască ușoară e privit cu dispreț, ba chiar cu suspiciune, de atâția oameni, la ce te poți gândi? E ciudat, dar pe măsură ce numărul de infecții crește, parcă ar crește și numărul celor care nu „cred“ în coronavirus, al celor convinși că totul e o conspirație globală foarte bine pusă la punct, care urmărește să-i controleze și manipuleze pe oameni și să impună un regim autoritarist generalizat pe întreaga planetă. Ei bine, mult succes cu românii, adepții fervenți ai modei măștii sub bărbie!
Și, parcă pentru a-mi face în ciudă, avem o vară călduroasă, care s-ar fi potrivit perfect cu un litoral. E frustrant, mai ales că, dacă te uiți în jur, dincolo de jocul de-a masca, puține lucruri par să se fi schimbat în ultimele două-trei luni. Toate analizele responsabile spun că lumea se va schimba radical după această pandemie sau pe durata ei încă necunoscută, însă în locurile prin care trec schimbările nu se văd. N-au mai fost jocuri olimpice – nu-i nimic, oricum erau undeva departe, prin Japonia. Târguri de carte internaționale, festivaluri de teatru și film, concerte mamut – s-au anulat toate sau au trecut (cum au trecut) online, dar câtă lume merge la teatru, la târguri de carte? Trăim și fără ele sau, dacă ne zgândăre o nemulțumire vagă, dacă ni se pare că ne lipsește ceva, o alungăm repede, punem masca repede, o scoatem repede, viața merge înainte.
Altfel, litoralul românesc pare la fel de aglomerat și de scump ca în fiecare vară, poate și la fel de murdar. Pe strada mea trec în fiecare noapte mașini și motociclete turate la maximum, ca în fiecare vară. Între satul unde stau și orașul unde am stat se ridică nori de praf și pulberi de moloz: se dărâmă în ritm accelerat clădirile rămase în picioare ale celor câtorva hale și fabrici părăsite, betonul și fiarele sunt împinse și cărate cu camioane, iar în spate vin echipele de antreprenori și ridică bloc după bloc – vara asta pandemică am numărat vreo treizeci, dar în spatele lor se disting niște macarale care trebuie că fac și ele ceva treabă. Uite, undeva duduie economia. Pe marginea șoselei, slavă Domnului, se înșiră vânzătorii de pepeni roșii și galbeni, iar terasele sunt pline până noaptea târziu.
În fine, mai e un mic detaliu de vară pe care nu-l pot ignora: în magazine și în piețele producătorilor autohtoni merele au devenit mai scumpe decât bananele. E cumva de înțeles: anul ăsta, de la Oradea până la Focșani și de la Dăbuleni până la Suceava, bananele trebuie să se fi făcut cât brațul de om. Merele, mai slab. Asta e, nu le poți avea pe toate.