1) Acum vreo doua luni am expediat un plic Prioripost care trebuia sa ajunga urgent la un amic din Bucuresti.
Dupa vreo luna ma suna destinatarul si ma intreaba de ce naiba nu-i mai trimit materialul ala. Eu, de buna-credinta, il asigur ca l-am trimis si caut pe policioara dupa chitanta de la Prioripost. Era acolo, cu data, numar si toate cele.
(Un sfat util – pentru cei care nu stiu deja atita lucru: ca om crescut in Romania, m-am invatat sa pastrez chitantele pina ce stiu sigur-sigur ca nu mai am nevoie de ele. Va indemn sa faceti la fel. Mie ideea mi-a venit dupa ce am platit laolalta cu factura la electricitate, vreme de vreun an, taxa pentru aparatul radio pe care nu-l aveam, adica faimoasa taxa de trista amintire Seuleanu. Apoi guvernul PSD a dat un pas inapoi si a anuntat ca inapoiaza taxa celor care au platit-o degeaba. Doar ca atunci cind m-am dus la casieria Electrica, mi s-a spus sa aduc toate chitantele pe care figureaza taxa radio – desi chitantele existau in dublu exemplar, al doilea fiind chiar la Electrica, laolalta cu datele introduse in memoria calculatoarelor de acolo. Asa ca am donat de nevoie niste parale pentru salariile necajitilor de la radio. Sa le fie de bine! De atunci pastrez chitante.)
Asadar, iau chitanta, ma duc la oficiul postal de unde expediasem plicul si vorbesc cu diriginta oficiului, o tinara toata numai zimbet, amabilitate si dragalasenie. Imi ia chitanta si ma roaga sa astept putin, ca ea incearca sa urmareasca traseul plicului si sa sune la oficiul de la Bucuresti. Apoi revine si imi spune ca la Bucuresti nu raspunde nimeni. Ma asigura ca se va interesa in continuare, personal. Imi cere numarul de telefon si promite ca o sa ma sune. „Da, sigur!” mi-am ris in barba. Am apreciat insa amabilitatea – fie ea si formala.
Asa credeam – ca e formala. A doua zi insa ma trezesc cu un telefon de la diriginta oficiului postal. Ma anunta ca la Bucuresti tot nu raspunde nimeni, dar plicul figureaza in sistemul lor computerizat ca fiind predat la postas, si ca ea va mai incerca. Uimit de atita… normalitate, de fapt, i-am multumit de vreo trei ori.
Intre timp amicul de la Bucuresti m-a anuntat ca, in mod inexplicabil, a primit plicul. M-am linistit si am aruncat chitanta. Asta se intimpla vineri. Luni ma suna insa iarasi diriginta postei si ma intreaba daca s-a rezolvat cumva, daca destinatarul n-a primit cumva plicul. Ba da, l-a primit. Ce bine, mi-a zis ea. Apoi si-a cerut scuze pentru incurcatura si pentru faptul ca m-a pus pe drumuri. Ce sa zic? Am multumit si eu si mi-am amintit de rebranduirea aia.
2) Al doilea moment de contact demn de poveste a avut loc la un alt oficiu postal, unul de cartier. Am vrut sa expediez un plic recomandat. Am stat la o coada vinjoasa si lenta, de vreo treizeci de persoane. Doar ca atunci cind am ajuns in fata ghiseului, functionara mi-a spus ca plicul meu nu poate fi expediat „recomandat”. „De ce?” m-am mirat eu, obosit de asteptare. Simplu: pentru ca ii intarisem colturile cu banda adeziva. Si nu aveam voie! Asa sint regulile Postei Romane. Un plic lipit cu scotch se poate trimite oricum, numai recomandat nu! De ce? Nu cerceta aceste legi…
Bun, si-atunci ce fac? Puteam sa-l expediez cu Prioripost. „OK, puneti-l Prioripost”, am zis eu. Dar nu, nu era asa de simplu. La ghiseul respectiv nu se puteau expedia plicuri prin Prioripost. Dar unde? „Dincolo”, mi-a aratat doamna un alt ghiseu, cu alte douazeci-treizeci de persoane la coada. Unde am stat si-am stat.
Dupa citeva zile m-am trezit ca primesc un plic Prioripost si un mandat cu niste bani. Acelasi oficiu, aceleasi cozi. Pentru plic se statea la o coada, pentru mandat la alta coada. Bun, dar daca tot am venit si-am stat, n-as putea sa scap de-o grija si sa platesc si impozitul pe locuinta? Ba da, mi s-a spus, cum sa nu? Si mi s-a aratat a treia coada, mai stufoasa decit celelalte doua.
Ce sa pricep de-aici? S-a reorganizat sau nu Posta Romana? Sau exista cumva acum doua poste: Posta Romana Veche si Posta Romana Noua? Si, dupa cum ai noroc, nimeresti la una sau la cealalta?
Mie mi-ar placea sa ramina una singura. Aia noua. Dar, dupa cum avem noi noroc, ma tem ca nu se poate.