Aiurit, o intoarce si citeste cuvintele prin care amicul il recomanda: „un magar”, „un moftangiu”, „cu deosebire zevzec”…
Amindoi amicii sint indignati: unul, pentru ca a fost insultat de prietenul care-ar fi trebuit sa-l laude; celalalt, fiindca omul pe care l-a recomandat a deschis plicul. Dincolo insa de umorul irezistibil al schitei incheiate cu doua perechi de palme, geniul lui Caragiale scaneaza un intreg cimp si paienjenis de relatii interumane. Ce fel de amic este acela care nu-ti poate da o scrisoare de recomandare? Ce fel de om este acela care deschide plicurile, sertarele prietenului? De ce ne suparam cind nu obtinem exact ceea ce vrem de la apropiatii nostri? Si ce inseamna, in fond, o amicitie? Recomandarile amicale, laudele prietenesti, serviciile reciproce: sint ele de bine (in ordinea prieteniei) sau de rau (in cea a adevarului)?
Mutind discutia in sfera criticii literare, n-as vrea sa trag spuza nici pe turta cronicarilor, dar nici pe cea a autorilor. Vreau doar sa dau citeva exemple, dintre cele strinse in vreo zece ani, asupra sinusoidei relatiei dintre un scriitor si criticul „lui”. Cita confuzie se poate crea in acest spatiu deopotriva biografic si profesional, intim si public; si cum se limpezesc, deodata, lucrurile.
O distinsa poeta si eseista mi-a trimis, ani buni, cartile ei cu dedicatii magulitoare, dar si epistole calde, in care exprima o dragoste de sora mai mare. Pur si simplu, eu devenisem un frate mai mic al autoarei despre care scrisesem doua cronici favorabile. M-am intrebat inca de atunci: daca n-as fi scris deloc despre ea, as mai avea-o ca sora? Raspunsul a venit peste o vreme. Citindu-i un volum nou de versuri care nu mi-a placut, am scris explicit asta, intr-o alta cronica. Infamie… Nu numai ca ravasele calde au incetat sa mai imi vina de la Cluj, dar, intilnindu-ma intr-o zi fata in fata cu sora mea mai mare, in dreptul Muzeului Literaturii din Bucuresti, s-a facut ca nu ma vede. De la jumatate de metru, privea prin mine cu o incapatinare demna de o cauza mai buna.
Un prozator de o mare energie creatoare, dar fara pic de talent, siluitor al limbii romane in trilogii „parabolice” de un irezistibil umor involuntar, imi tot trimitea romanele lui si ma suna la telefon de doua ori pe saptamina. Despre orice am fi discutat (sa-i dau un text pentru revista condusa de el, sa nu-i bag in seama pe dusmani, sa fiu sigur ca el se va ocupa de ei…), amindoi stiam de fapt despre ce e vorba. O cronica dulcica a mea, indelung asteptata, ar fi consacrat prietenia noastra. Cronica a aparut in fine; dar, vai!, ea desfiinta ceea ce ar fi trebuit sa ridice in slavi. Telefoanele prozatorului au incetat brusc si au inceput, in coloanele revistei pe care o conducea, injurii saptaminale la adresa asa-zisului critic. Unul care nu citeste, si daca citeste, nu intelege, si daca intelege oricum nu conteaza, fiindca-i alcoolic, si daca nu-i nici alcoolic, lasa, ca are el alte bube. Sintem cu ochii pe el.