În doar câteva zile, acum 50 de ani, au fost lansate succesiv o serie de discuri care, devenind clasice, au schimbat complet felul în care publicul apreciază muzica populară, de la rock și folk la soul, funk și heavy metal.
„În mod normal, ar fi o ipocrizie să spui că o singură lună ar putea da peste cap istoria muzicii, dar septembrie 1970 este candidatul ideal pentru a verifica dacă există măcar o fracțiune de adevăr în această idee“, scrie „Slate“, subliniind că în această lună de acum jumătate de secol generațiile din epocă au putut asista la „un viraj cultural major“.
Adevărul este că, în doar câteva săptămâni, au văzut lumina zilei o serie de albume care au lansat noi stiluri ce au produs o mutație considerabilă a muzicii așa-zis populare. Totul în contextul de început al anilor ’70, un fundal frământat, tensionat, predispus contestării, adevărurilor grave și, în general, unui ton mai pesimist. Optimismul flower power al erei hippie, se spune, a luat sfârșit, în mod simbolic în 1969, odată cu drama festivalului de la Altamont și cu asasinatele comise de clanul Mason. Noua realitate începe să se instaureze un an mai târziu.
Industria muzicală este și ea în plină schimbare. Două formații de uriaș succes și influență își încetează existența: The Beatles se destramă oficial, odată cu plecarea lui Paul McCartney, la fel Simon & Garfunkel. Printre tinerii muzicieni se înregistrează un șir de tragedii. Pe 3 septembrie moare Alan Wilson, vocalistul de la Canned Heat, victimă a unei supradoze de barbiturice. Pe 17 septembrie, tot o supradoză de barbiturice îl ucide pe Jimi Hendrix, la Londra. Janis Joplin, alt simbol al contraculturii, moare și ea pe 4 octombrie.
În același timp, anul 1970 este anul nașterii a nenumărate formații care aveau, foarte repede, să devină celebre. De exemplu: Aerosmith, Cactus, Derek and the Dominos, Electric Light Orchestra, Emerson, Lake & Palmer, Gentle Giant, Weather Report sau Queen.
Aproape simbolic pentru schimbarea de mentalitate survenită, trecerea de la optimismul hippie la o viziune mai sumbră, albumul Paranoid, lansat pe 18 septembrie, reprezintă consacrarea formației Black Sabbath, lansarea unui alt gen de sound și de estetică muzicală, dar și a unui nou gen – heavy metal. „Era normal că al doilea album Sabbath să ajungă în fruntea topurilor britanice“, scrie ziaristul Howard Johnson.
„Surprinzând starea de spirit a epocii, cele opt piese ale cvartetului din Birmingham au pus stop definitiv idealurilor hipiote ale anilor ’60, propagate din San Francisco, dragostea liberă și puterea florilor. Umbra războiului interminabil din Vietnam sfârșește prin a eroda optimismul naiv al tinerilor care dominase decada precedentă. Ce putea să reprezinte muzical acest lucru mai bine decât viziunea unui lumi nefericite propusă de patru băieți proveniți din clasa muncitoare săracă din sumbrul oraș industrial Birmingham?“
Paranoid – un album care avea să fixeze, brutal și sumbru, aproape întreaga estetică și tematică pentru heavy metal și toate genurile derivate pentru următoarele decade.
La o zi după Paranoid, în SUA, este lansat After the Gold Rush, al treilea album al lui Neil Young, un album inspirat de scenariul unui film care nu avea să se mai facă despre goana după aur din California, într-o ambianță de sfârșit de lume.
Young evocă în cântecele lui o epocă trecută, devine unul dintre primii muzicieni care își face publică grija față de mediu („Look at Mother Nature on the run/ In the 1970“) și denunță Sudul sclavagist (deși avea să regrete mai târziu această viziune „caricaturală“). After the Gold Rush este albumul care lansează cu adevărat cariera lui Neil Young.
Pe 22 septembrie, Santana, chitarist revelat pe scena de la Woodstock, revine cu Abraxas, album care testează „alte rețete muzicale“, amestecând rock, jazz, salsa și blues. Succesul uriaș al albumului deschide calea artiștilor rock de pe întregul continent pentru anii care vor veni.
Iar în vreme ce Allman Brothers Band, pe 23 septembrie, odată cu Idlewild South, trec dincolo de statutul de blues-rockeri pentru a creiona forma definitivă a subgenului Southern rock, din statul Georgia, James Brown aruncă pe piață Sex Machine, un dublu album de studio conceput în parte ca un fals album live.
Încă de la prima piesă, Get Up I Feel Like Being a Sex Machine, Brown „impune definitiv rețeta funk“, alături de o trupă de muzicieni mai tineri, arătând că „melodia poate fi minimală câtă vreme ritmul este incisiv, percutant, surprinzător și, în același timp, devenind un exemplu al afirmării fără concesii a identității afro-americane“.
1 Trackback