A stârnit un pic de vâlvă alegerea lui Dominic Fritz în funcția de primar al Timișoarei, cu peste douăzeci de procente avans față de primarul în funcție și cu peste 50% din voturi. A uimit opțiunea copleșitor majoritară a timișorenilor pentru un candidat venit nu doar din afara țării, ci și din afara României, un neamț cu nume tipic de neamț, fără rădăcini sau rude în România. Dar uimirea s-a manifestat mai degrabă în afara orașului (și în interiorul României): timișorenilor nu li s-a părut nimic nefiresc.
Fostul primar al Timișoarei, Nicolae Robu, a fost – într-un sens – primul edil pesedist al unui oraș poziționat tradițional împotriva PSD: a fost ales acum opt ani ca reprezentant al alianței USL, cu voturile simpatizanților PSD. În cele două mandate ale sale, a reușit să intre în jurnalele de știri naționale la secțiunea de „diverse și ridicole“, ca atunci când a umplut centrul orașului de palmieri în ghivece (palmieri care ulterior s-au uscat) sau când și-a cântat baladele la chitară live. Ca o consolare, amintesc că toate orașele mari au avut câte un primar de care românii au râs copios: clujenii se rușinează și azi de epoca Gheorghe Funar, iar ieșenii zâmbesc strâmb când li se pomenește de – altfel simpaticul – Constantin Simirad.
Pe de altă parte, viziunea domnului Robu asupra dezvoltării Timișoarei ajunsese să nemulțumească tot mai multă lume. Soluția lui pentru fluidizarea traficului într-un oraș tot mai aglomerat a fost una de anii 1960: lărgirea șoselelor și multiplicarea benzilor de circulație, în dauna trotuarelor și a spațiilor verzi. Bulevarde de promenadă, cu copaci mari și umbroși, s-au transformat în șosele cu patru-șase benzi, cu trotuare înguste, de unde copacii au dispărut. Iar alegerile au venit după o vară călduroasă, unde orice plimbare se transforma într-o tortură sub soarele arzător.
Nici numeroșii șoferi n-au fost întru totul mulțumiți, căci Timișoara e azi orașul cu cea mai mare densitate de semafoare pe metru pătrat. Există intersecții unde semafoarele nu își aveau rostul și nici n-au fost folosite vreodată: clipesc permanent pe galben intermitent. Tot aici poți vedea semafoare instalate la capătul unor străzi înfundate sau semafoare pentru biciclete în locuri unde nu există piste de biciclete. Gurile rele au vorbit de afaceri de partid, iar locuitorii au găsit rapid o poreclă pentru orașul lor plin de lămpi roș-galben-verzi: Semaforișoara.
Dar asta nu explică de ce primarul în funcție, un român „de-al nostru“, a fost învins atât de clar de un Fritz venit aici acum șaptesprezece ani. Explicația ține de „spiritul Timișoarei“, care, în ciuda numeroaselor transformări demografice, s-a menținut de (zic eu) vreo două secole, așa cum se întâmplă în toate marile orașe europene. Aici etnia sau naționalitatea n-au contat niciodată foarte mult, căci Timișoara a fost dintotdeauna un oraș amestecat etnic și obișnuit cu „străinii“ – de fapt, un oraș în care e foarte greu să spui cine e străin. Dau doar un exemplu: unul dintre cei mai respectați primari ai orașului din perioada austro-ungară, Carol Telbisz, a fost etnic bulgar (dintr-o comunitate de bulgari catolici din Banat). A condus orașul (la acea vreme cu o populație majoritară germano-maghiară) vreme de treizeci de ani, din 1885 până la moarte, în 1914, și legenda spune că, dacă n-ar fi murit, l-ar fi condus încă treizeci de ani. Așadar, faptul că un german (din Germania) conduce azi un oraș care a fost și austriac, și maghiar, și sârbesc, și românesc ține mai degrabă de spiritul locului, pe care timișorenii se străduiesc să-l perpetueze, uneori chiar ostentativ – dar nici asta nu-i rău.
Și ar mai fi ceva, poate lucrul cel mai important: campania pe care și-a făcut-o Dominic Fritz, una cu adevărat „la firul ierbii“. Candidatul USR-PLUS a circulat prin toate cartierele orașului, a vorbit cu oamenii natural, omenește, a convins și a cucerit. Puțini politicieni de azi se deranjează să bată zi de zi, cu piciorul, cele mai mărginașe și mai defavorizate cartiere ale urbei unde candidează. Fritz a făcut-o. Fiindcă așa se face. Și, iată, așa se câștigă încrederea unor oameni care de mult nu mai au încredere în politicieni.
Campania lui Dominic Fritz și rezultatul ei constituie o lecție bună pentru lumea politică de la noi. Dacă ar avea cineva chef să învețe…
1 Trackback