Cartea Pizdeț, ediția a II-a, revăzută, a fost publicată la editura Polirom în anul 2020.
Dragă Sandu, sper că îmi vei da voie să îți spun așa, nu știu dacă îți mai amintești că am băut într-o primăvară o bere sau poate că mai multe beri într-o cârciumă din Chișinău.
Cumva, era frumos, mereu e frumos primăvara la Chișinău. Dar era și încă frig, tocmai murise Andrei Gheorghe și eram triști.
N-am apucat atunci și nici mai târziu să îți spun ceva. Când a apărut Pizdeț, acum optsprezece ani, n-am găsit-o prin librării, dar am început să o citesc pe un site unde mai găseam poezii, nu mai știu cum se numea.
Apoi s-a făcut noapte și s-a făcut dimineață și n-am mai găsit-o și nu știu ce s-a mai întâmplat că n-am terminat-o niciodată.
Dar cât citisem îmi plăcuse mult, mai ales că nu îi citisem încă nici pe Irvine Welsh, nici pe Hubert Selby Jr., nu mai citisem cărți cu narcomani.
Aveam nouăsprezece ani, totul era într-o zi mizerabil, în altă zi erai posedat de marile iluzii – așa trăiam pe atunci.
Abia acum, după atâția ani, după ce s-a întâmplat viața, am terminat și eu Pizdeț-ul.
Înțeleg de ce a devenit o carte-manifest, cartea tinerilor furioși de la începutul mileniului III. Unde e furia aceea acum? Am pierdut-o, cum am pierdut atâtea? S-a dus și ea dracului? Bineînțeles.
- În amintirile mele nu e nici alb, nici negru, nici gri, nu apar atât de mulți drogați, nu e atât de multă iarbă la toate colțurile de bloc, nici hașiș nu e, bețivii nu-și beau în zori voma de peste noapte. E altfel, dar asta pentru că eu am trăit mai puțin.
Aveam nouăsprezece ani, spuneam, și nu îi citisem încă nici pe Harms, nici pe Kerouac.
Tu aveai capul plin de literatură și nu asta e extraordinar – extraordinar e că aveai doar douăzeci și patru de ani!
Nu cred că există douăzeci și patru de scriitori în toată istoria literaturii române care să fi dat cărți mai bune până la douăzeci și patru de ani. Pizdeț e o carte a unor vremuri și locuri și oameni care nu mai sunt, dar au fost și meritau și ei să le fie păstrată amintirea.
Citind-o abia acum, după atâția ani, nu m-am oprit nici la căminele studențești jegoase din Cluj, nici la Chișinăul poetic și îngrozitor de atunci. Nu.
Altceva m-a lovit: prietenia. Cartea asta e plină de prieteni, Șobo, Ki, Fane Babanu, Buru, Bobdylán, ce personaje, să moară Dana. Pizdeț e, deci, o mare carte despre prietenie.
Dragă Sandu, țin minte cum era literatura de limbă română pe atunci: prăfuită, îmbâcsită, confuză. Să scrii frust nu era un act de curaj, ci în tot acel univers strâmb era un act de normalitate.
Pizdeț, așa plin de narcomani și de vise spulberate, e o carte care strigă nu după ajutor, ci strigă că prietenia rămâne, chiar și când nimic nu mai rămâne, chiar și după moarte, chiar dacă Dumnezeu există, chiar dacă Dumnezeu nu există, chiar dacă nu fumezi hașiș cu Iisus. Fiindcă toată tinerețea asta e îndurabilă doar dacă ai prieteni.
Cine citește Pizdeț astăzi vede ce talent ai tu, Sandu, ce poeme în proză poți să scrii, fiindcă ai citit mult și te-ai născut cu o stea în frunte, fiindcă iubești literatura, fiindcă.
Ce nu ne-ai spus atunci, dar am aflat, cu anii, e că nu e adevărat că până la urmă prietenia rămâne. Nu rămâne nici ea.
Tinerețea se duce, și prieteniile se duc, apar trecutul și nostalgiile și totul e din nou frumos doar în amintire.
Iar Pizdeț e astăzi ca un mesaj într-o sticlă. Noi suntem desigur pe o insulă pustie, cum și trebuie să fim, și mai e și oceanul ăsta de viață și tot adunăm ani și morți și tristețe și alte întâmplări.
Dragă Sandu, nu știu dacă vei mai scrie vreodată o carte atât de adevărată, deci de bună, ca Pizdeț.
Nici măcar tu, cu tot talentul tău, cu toată știința ta de literatură, nu vei mai avea niciodată douăzeci și patru de ani. Anii de aur s-au dus. Dar! Dar: tu deja te-ai salvat în literatură și în viață.
Tu, Sandu, tu, Alexandru Vakulovski, tu ți-ai scris Pizdeț-ul, l-ai scris repede și l-ai scris bine, și asta cam s-ar putea să fie de ajuns la orice judecată de apoi.
1 Trackback