Vreo sapte mii de spectatori se aflau in marea Royal Albert
Hall, sala londoneza cladita prin 1871, cam tot atitia se aflau in imediata
apropiere, in Hyde Park, privind concertul pe un ecran gigant, iar restul
britanicilor si al altor zeci de mii de melomani din lumea larga aveau accesul
universal asigurat de retransmisia televizata de reteaua BBC 2. Presupunind ca
nu aveai televizor, puteai asculta concertul – cred ca se mai poate si azi, cind
iese „Suplimentul” – la radio BBC 3 si pe site-ul lor Internet, sub rubrica
Listen again. (http://www.bbc.co.uk/proms/listen/)
The Last Night of the Proms este intotdeauna o sarbatoare populara
incintatoare, era sa-i spun cimpeneasca, derulata dupa un ceremonial devenit
traditie. Partea a doua, exclusiv dedicata unor piese simfonice de mare
popularitate, asa-numitele evergreens, incepe aproape obligatoriu cu prima suita
„Pompa si circumstanta”, piesa lui Edgar Elgar, repetata imediat cu aprobarea si
spre deliciul spectatorilor predispusi la carnaval, si se incheie obligatoriu cu
imnul national si cintecul traditional, la origine scotian, „Auld Lang Syne”, pe
versurile lui Robert Burns. Le intoneaza voios intreaga sala, toti
inlantuindu-si miinile frateste, si in competitie cu corul orchestrei simfonice
a BBC-ului si falanga lui profesionala, BBC Singers.
In fiecare an, un alt dirijor conduce ceremonialul si in caietul lui de
sarcini sta un permanent dialog ironic cu sala, iar in incheiere, un adevarat
discurs. Anul acesta a fost rindul lui Mark Elder, dirijor titrat al Orchestrei
Halle din Manchester si principal dirijor invitat al Orchestrei Simfonice BBC. O
autoritate despre care un critic muzical scria nu de mult ca este „tot ce
trebuie sa fie un dirijor britanic: fermecator si usor autoritar; cu vocea lui
rasunatoare si manierele patriciene pare sa vina dintr-o lume pierduta a
chintesentei muzicale britanice”. Unul dintre eroii sai muzicali este
Sostakovici si, in anul sarbatoririi centenarului compozitorului, nu este de
mirare ca BBC Proms a avut intre teme muzica rusa, ca in ultima noapte s-a
cintat Uvertura festiva, iar invitatii solisti au fost baritonul Dmitri
Hvorostovski si violonista Victoria Mullova. Despre Sostakovici, Elder este
convins ca a fost „singura persoana care si-a controlat muzica. In ciuda tuturor
umilirilor lui in public si sponsorizate de stat, a avut aceasta inima de otel
in el. Nu a scris niciodata ce nu a vrut sa scrie”. Un punct de vedere.
Discursul lui Elder a avut de-a face cu actualitatea, recentele atentate
esuate si dificultatea de avea la Festival orchestrele din strainatate, una
dintre ele neputind sa-si transporte instrumentele cu avionul. Daca nu se va
pune capat acestei situatii, glumea dirijorul, anul viitor s-ar putea sa fim
siliti sa ascultam concerte pentru „laptop si orchestra”. Intre glume si
enunturi serioase, Mark Elder pronunta in final o dorinta: „Imi place sa simt ca
traditia de a cinta, pe care o avem in aceasta tara, nu va fi niciodata
pierduta. Cred ca trebuie sa o mentinem si sa ne bucuram de ea. Si ca in scolile
noastre, in special in cele primare, din ce in ce mai multi profesori vor avea
curajul, fondurile, imaginatia si timpul de a-i face pe copii sa cinte, nu cu un
soi de murmur timid cum se aude uneori, ci cu intreg corpul, din inima. Si cred
ca de asta depinde viitorul nostru!”.
Primul concert al Festivalului Proms a avut loc pe 10 august 1895, la Queen’s
Hall, iar dirijorul care l-a initiat, Sir Henri Wood, isi anunta atunci intentia
de a conduce „seara de seara concerte pentru a familiariza publicul cu lucruri
usoare; program popular la inceput, ridicind treptat nivelul, pina ce voi crea
un public pentru muzica clasica si moderna”. Traditia s-a creat treptat,
incluzind un concert Wagner in prima luni a Festivalului si o noapte Beethoven,
vineri. Queen’s Hall avea sa fie distrusa de aviatia germana in 1941 si de
atunci concertele au loc la Royal Albert Hall. Din anii ’50, Orchestrei
Simfonice a BBC-ului aveau sa i se adauge alte mari formatiuni britanice, iar in
1966 la festival participa prima orchestra straina, cea a radioului din Moscova,
urmata la scurta vreme de Concertgebouw din Amsterdam, Orchestra Radio Poloneza
si Filarmonica ceha. Festivalul a devenit cu timpul unul dintre cele mai mari
evenimente muzicale internationale ale anului, statut pastrat pina astazi, la
fel ca traditia inaugurata de Sir Henry Wood a celor citeva sute de locuri in
picioare, in mijlocul salii, oferite la un pret mai mult decit accesibil, intre
cinci si zece lire sterline. Restul e o chestiune de multa munca si coordonare,
de educatie muzicala, fonduri, imaginatie, curaj si timp, cum spunea Mark Alder,
fiindca traditia in sine, mi-e teama, e insuficienta.