Cartea Bestiar, de Julio Cortázar (traducere de Tudora Șandru Mehedinți) a fost publicată la Polirom în anul 2009.
Scumpe domnule Cortázar, de fiecare dată e la fel: când se apropie jumătatea lunii februarie, când e aproape primăvară în colțul acesta de lume, mi se face îngrozitor de dor de lumea dumneavoastră fantastică, lumea dumneavoastră de neînțeles, și cu atât mai frumoasă.
Uneori, îmi aduc aminte că ați murit pe 12 februarie ’84 și poate că aceasta este o explicație. Dar nu stau să mă gândesc prea mult la ea. Nu de explicații am eu nevoie.
Starea aceasta, dorul acesta atât de dureros, nu durează. Câteva zile în februarie. Se întoarce, însă, vă spuneam, în fiecare an și nu trece dacă nu vă recitesc.
A fost o vreme când, inconștient, încercam să înțeleg, apoi am înțeles că nu e nimic de înțeles cu mintea omului în lumea dumneavoastră, că acolo se trăiește și că asta e tot ce se poate spune și despre viață, și despre literatură.
Tocmai am recitit Bestiarul, povestirile cu care ați debutat, sub nume propriu, în 1951.
1951 e atât de departe. Aproape că nu cunosc oameni care să fi trăit pe atunci. Totuși, am câțiva cunoscuți de la care am învățat câte ceva despre ce a însemnat apariția dumneavoastră în literatură.
Aproape că vă și văd cum ați sfidat templul. Veneați din Buenos Aires și din Paris, purtați părul pieptănat ca al actorilor, erați frumos și înspăimântător, fumați mult și vorbeați poezie.
Domnul Gabriel García Márquez, columbianul, spunea că și-ar fi dorit să scrie asemenea cărți, cărți care să ajungă până la libertatea absolută din Bestiarul dumneavoastră. Uneori, domnul Gabriel García Márquez a reușit.
Domul Mario Vargas Llosa, peruanul, spunea că nu ați scris, ci v-ați jucat, că ați abolit granițe, ați eliberat arbitrariul, fantezia și lipsa de responsabilitate. Ca dumneavoastră n-ar mai fost pe lume decât copiii și nebunii. Nu greșea nici domnul Maria Vargas Llosa.
V-am recitit povestirile din Bestiar. Niciodată n-am știut să spun altcuiva ce se întâmplă în ele: o casă care este ocupată, un om care vomită iepurași, două femei (sau poate că doar una) pe un pod din Budapesta, sub zăpadă, omnibuzul 168 în drum spre un cimitir sau spre altceva, câteva mamifere care n-au existat înainte să le dați botezul. Toate acestea nu înseamnă nimic.
V-am recitit povestirile din Bestiar, pentru ceea ce nu este scris: pentru greutatea pe care o ridică uneori de pe umeri, pentru ceața care o risipește din fața privirii, pentru inima care înțelege deodată, deodată ca-n Cehov, sensul uitat al tuturor lucrurilor. Bineînțeles că așa ceva nu se poate povesti.
Domnule Cortázar, știu, totuși, exact de ce anume îmi e dor câteva zile, în februarie: de „vocea aceea de o tristețe fără sfârșit, fără rațiune posibilă, vocea tristeții înseși“.
Nu încape vorbă: ați fost un vrăjitor. Și ați văzut că dincolo de toate câte sunt mai e ceva, ceva mai trist și fără sfârșit, groaznic, absurd și adevărat.
De vrăjitorul acesta mi se face dor, asta se înțelege. Dar altceva voiam să vă spun: în răstimpul dintre prima și ultima pagină din Bestiar, atunci, atunci sunt fericit sau măcar e ca și cum fericirea ar putea exista.
Bineînțeles că așa ceva nu poate dura, mai ales că iubirea, la fel ca frica, amețește.
1 Trackback