Si trezindu-va, in loc sa va incepeti constiincios ziua printr-un ritual atit de bine stiut, incercati sa cautati o solutie care v-ar putea transforma, peste noapte, in opera de arta.
Si-atunci, chiar atunci, deschizind ziarul, vedeti ca Spencer Tunick e in zona si cauta voluntari pentru una din instalatiile lui umane. Ce-o fi in mintea dumneavoastra, ma intreb, atunci cind, inca timorat, dar destul de intrigat cit sa cititi anuntul de mai multe ori, va hotariti sa mergeti la locul indicat si, alaturi de alte citeva mii de oameni, sa va dezbracati (tacticos sau precipitat) si sa urmati indicatiile fotografului american? Mai intii ingenuncheati, apoi va intindeti si desfaceti bratele, degetul mare de la piciorul sting al doamnei grase de linga va atinge neplacut cotul, vintul e destul de rece, o suvita blonda va mingiie genunchiul. Ce cautati acolo, va intreb? Credeti ca sinteti parte dintr-o opera de arta si c-o sa le aratati nepotilor fotografia inramata cu oameni goi intinsi pe gazonul stadionului din Viena si-o sa puneti degetul pe un punct mic si roz, zicindu-le, mindru, „asta sint eu”?
Si-apoi, ce e-n mintea lui Spencer Tunick, care de ani de zile face acelasi lucru, aduna mii de oameni si-i fotografiaza goi in diferite peisaje, chipurile, ca sa vada cum se combina formele trupului uman cu cele ale arhitecturii sau cu liniile din natura? De ce sa pozezi 18.000 de corpuri goale in Mexic? E ca si cum un actor ar juca toata viata acelasi rol, de clovn patetic, si ar incepe, obsesiv, sa-si mai adauge cite un nas rosu la fiecare reprezentatie. Pe mine sa ma scuzati, va rog, dar imi pastrez perplexitatile (si hainele de pe mine) in fata cerintelor, uneori cam stupide, ale artei contemporane.