E pentru mine un fel de drog cotidian, nu numai un mod de a intra in priza; un reflex ce insoteste deschiderea ochilor si un ritual individual-social. Ce poti sa bei dimineata devreme, cind ridicarea la verticala e atit de dureroasa si cind patul cald inca pare ca fosneste ademenitor din cearsafuri? Ce poti sa consumi in dupa-amiezele grele si in serile chinuitoare, cind ai de facut o tona de note pe marginea unei carti? Cine iti e alaturi noaptea tirziu, practic la orele mici ale zilei urmatoare, cind mort-copt trebuie sa-ti scrii cronica?
Si ce lichid sa stea intre tine si un prieten sau un cunoscut, la domiciliu ori in oras? Berea? Berea, da, numai ca sacrifici dieta. Vinul? Ar fi ideal, daca n-ai fi obligat sa iei o sticla intreaga. Tuiculita, whisky, uzo, Bloody Mary, coniac, vermut, sampanie Zarea? Discutia ar aluneca atunci pe pante imprevizibile si s-ar transforma, dintr-un dialog relaxat, cu libertatile individuale inca pastrate, intr-o conversatie-libatie. Intilnirea ar degenera: intr-un mod desigur placut, dar tot degenerare se cheama ca e.
Aparte de filosofia degustarii ei, cafeaua este deci o necesitate socio-culturala. Am tot incercat sa le explic asta colegelor mai mamoase cu care mi s-au intersectat pasii profesionali, dar degeaba. Cerindu-le o cafea buna, le aratam cu lux de amanunte ca e si frumos, si sanatos, si armonios sa purceada la treaba, spalind ibricul ori filtrul, umplindu-l cu apa si intorcind deasupra linguritele de un brun imbatator. Ti-ai gasit! In afara replicilor de genul „Dar tu cita cafea bei pe zi? Vezi ca nu-i sanatos!”, ori, la un nivel si mai de jos, „Da’ de ce nu-ti faci singur?”, rareori am avut parte de reactii juste, adecvate, calificate. Tristetea consumatorului de cafea obligat sa devina producator pentru a fi si beneficiar…
M-am refugiat, atunci, in productia proprie si in comertul capitalist. Nu sint un cafegiu cusurgiu, cu preferinte absolute si idiosincrazii. Stiu sa savurez o cafea la ibric facuta, dupa tipic, de Gabriel Dimisianu; dar si un ice-coffee post-industrial, tinut linga schimbatorul de viteze. Sint un artist al filtrului, dar aceasta nu inseamna ca dispretuiesc un cappuccino original (nu la plic, va rog mult!). Ceea ce admir, la superlativ, este distanta cit mai scurta dintre exprimarea necesitatii de a bea o cafea si satisfacerea ei; dintre dorinta si executie. Avind cana plina linga mine, pot sa amin placerea intilnirii cu magica potiune, prin acea perversiune a proprietarului de drept si de fapt. Cind cana e insa goala ori nu exista, simt cum ma cuprinde disperarea.
Il inteleg prea bine pe acel Ivan caruia pestisorul de aur i-a indeplinit trei dorinte. Prima: sa-i curga prin curte un riu de vodca. A doua: sa aiba parte in fiecare zi de o ploaie de vodca. Iar a treia si ultima dorinta: pestisorule, te rog mult, serveste-ma cu una mica de vodca!
Cinzeaca lui si cafeluta mea. Maximalism lichid.