A avut legaturi cu miscarea de independenta algeriana, dar si cu Carlos Sacalul. Nu stiu cum l-a convins Schroeder sa accepte sa apara in film si sa raspunda la intrebari, dar probabil ideea unui documentar a fost o provocare pentru acest vulpoi batrin. Mai mult ca sigur ca si conditiile din contract au fost destul de stricte.
In orice caz, Jacques Verges nu e un om care se tradeaza cu una, cu doua, si nici n-ar avea de ce. A invatat ca nu se vede din afara decit ceea ce lasi sa se vada. Dincolo de traseul lui Verges , care poate interesa ca informatie, nu reusesti sa te prinzi insa ce e cu omul asta. E malefic? E un geniu al raului? A fost de partea celor pe care-i apara? E un tip amoral? Si-a asimilat meseria pina la a nu mai avea de ce sa deosebeasca raul de bine pentru ca sint in esenta acelasi lucru? Daca filmul te intriga prin ceva (pentru ca e lipsit de invectivele si de tehnicile de persuasiune ale unui Michael Moore), atunci te intriga prin aceea ca nu reuseste sa-i gaseasca eroului cheita secreta.
Leatherheads e o joaca
Jocuri murdare/Leatherheads, noua isprava regizorala a lui George Clooney, a luat atitea castane in cap de la criticii de peste tot, incit mi-a devenit foarte simpatic. Mie imi place George Clooney, pentru ca nu e doar un actor uneori foarte bun, ci si un tip care nu s-a multumit sa putrezeasca in insectarul duduilor de pretutindeni. A intrat in productia de film, a inceput – foarte onorabil – sa regizeze filme. A stiut sa-si managerieze cariera. Iar in filmele pe care le-a semnat ca regizor nu a facut pe smecherul, ci si-a pastrat bunul-simt. Nu s-a intins la strugurii prea inalti, nici n-a spus doua vorbe, trei prostii despre nimicuri, negociind succesul cu moneda renumelui sau. Confessions of a Dangerous Mind si Good Night, and Good Luck sint niste filme foarte oneste, chiar foarte bune pentru cineva care nu e regizor de meserie. Leatherheads e o joaca, e adevarat. Iti aminteste mai mult de Intolerable Cruelty (de Joel Coen), in care Clooney era facut sa semene cu Cary Grant, iar flirtul lui cu Catherine Zeta Jones era la fel de condimentat ca cel din filmele cu Spencer Tracy si Katharine Hepburn. Nostalgic probabil dupa filmele care se faceau odata, Clooney leaga o comedie nu la fel de autoreflexiva ca la fratii Coen, dar prin asta poate si mai onesta. E filmul cuiva care-si cunoaste lungul nasului si care vrea sa ne aduca aminte de filmele de odinioara. Intriga e simpla: o echipa de fotbal american inaintea erei sportului profesionist; un capitan-jucator tomnatic, bonom, falit; o jurnalista-pistol care pune profesia pe primul loc si care flirteaza ca sa-si scrie materialul; boss-ul ei care o preseaza sa scrie mai repede; culori desaturate; costume si masini de epoca.
Ati mai vazut asta in filme. Regia e corecta, actorii nu dau pase aiurea si chiar daca stii de la inceput cum se va termina filmul, e OK, nimeni nu te ia de fraier. Nu stiu, mie mi s-a parut un film relaxant si sincer. Daca altii se asteapta de la Clooney sa faca filme in genul lui Tarkovski, Paul Thomas Anderson sau Joel & Ethan Coen, e in fond problema lor.