Emil Brumaru: Da, acolo, ramine parca o carte in spagat. O, despre baietelul de 4 ani sint multe de zis. Venisem din refugiu, din Basarabia ocupata de rusi. In canton eram eu, varul meu mai mare, mama, tata... Cantonul se afla linga un pod de fier...
Merisani e aproape de Curtea de Arges. Acolo, la canton, am vazut trenul regal, de un albastru uluitor, fulgerat in viteza luminoasa, trecind spre Curtea de Arges. Era de fapt un automotor cu doua corpuri lucioase, orbitoare. Tatal meu era impegat la Merisani. Apoi a fost detasat altundeva, cert e ca ne-am mutat in sat, intr-o curte in care proprietarul, un militar pensionar, sta cumva in valea curtii, iar eu cu mama in dealul ei. O pazeam cu strasnicie, eram doar, cum ma alinta ea, „barbatelul” ei. Normal ca eram gelos pe proprietarul care mai purta uneori haine militare, ceea ce-i da un aer bataios, cuceritor…
V.D.N.: „Barbatelul” e cel mai dulce alint pentru unicul baiat. La Merisani am fost si eu de multe ori – doar sint nascuta in Arges. Mergeam cu tata la pescuit, de cind eram mica. La inceput, credeam ca trebuie sa fie meri multi acolo, imi imaginam livezi intregi, cu pomi aliniati cit vezi cu ochii, cu mere mari si verzi, lucioase. Am fost cam dezamagita, dar mi-a trecut repede, fiindca pe malul unei ape sau in padure ma simt cel mai bine. N-am mai ajuns de citiva ani in Arges. Si e asa de aproape de Sibiu; cind vin din centru spre casa, in capatul bulevardului larg, drept, vad muntii. Pare asa simplu: acolo, dincolo de crestele lor, e toata copilaria mea. Dar cum a fost cu parasutistul?
E.B.: Sa nu uit toate vacantele petrecute, pina eram deja student, la Curtea de Arges. Aveam stabiliti acolo, la un moment dat, doua surori ale mamei si un frate de-al ei… Stateam la fiecare, cu rindul… O, ce lecturi infundam, singur, pe nisipul malului Argesului, ferit de lume… Sau in patul larg, dintr-o camera data mie anume, la tante Vera si nenea Mitica… Parasutistul a disparut cum a si aparut, dupa ce a dormit adinc sub prunul de la cantonul din Merisani… Dar despre vacantele de la Curtea de Arges am infinit de povestit… La Manastire aveam un loc al meu, in pasunile bisericii, unde ma ascundeam si citeam intins pe un covor luat de acasa…
V.D.N.: Stiam de vacantele din Arges, de lecturile pe malul apei ale baietelului-barbatel tolanit pe burta, cu ochii pe Robinson, dar nu stiam ca ati locuit acolo. Cum a fost, de fapt? Si varul, si matusile… Si dragostea pentru bilele de biliard… Care dintre matusi v-a oferit mult dorita bila galbena de fildes? Si toate acestea se petreceau cu multi ani inainte sa ma nasc eu – o spun nu ca sa ma strecor intr-o poveste frumoasa, doar caut sa-mi imaginez o axa a timpului –, sa vin si eu apoi pe malul Argesului, sa vad pentru prima oara in viata o barza, sa ma apropii tiptil de pasaroiul inalt cit mine, Doamne, citamai pasaroiul si stie sa stea intr-un picior! Uite ca invat si eu de la el, stau asa, cu talpa dreapta proptita deasupra genunchiului sting si intind aripile, fil, fil… Ieri am pozat muntii care stau ca un perete alb, imens, in capatul bulevardului. Par asa de usor de trecut. Dar tot mai usor e cu mintea, si mult mai frumos ce se vede.