In Germania, reciclarea si piedestalurile noi pentru muzica lui Wagner si Bruckner (acesta din urma total apolitic) au coincis cu inmormintarea muzicii dodecafonice si a experimentelor mai populare ale republicii de la Weimar. In Romania, la venirea la putere a guvernului legionar, nu prea exista nimic de reciclat si, probabil, asa se face ca, trimisa in turneu in Germania, Filarmonica de la Bucuresti, cu George Georgescu la pupitru, a primit dispozitia ca fiecare concert sa-l inceapa cu imnul Traiasca regele si sa-l incheie cu cel Sfinta Tinerete Legionara.
Dupa marturia lui Dumitru Cristian Amzar, atasat de presa la Berlin, reprezentantul ministrului propagandei germane a interzis intonarea oricarui imn, inteles de propaganda de la Bucuresti ca o „manifestare artistica romaneasca”. In paranteza fie spus, acelasi martor pretios pentru aspecte mai putin cercetate din istoria epocii si a muzicii contemporane ei, aminteste ca in acelasi an de gratie 1941, in Boemia sub ocupatie, George Georgescu, in acelasi turneu de propaganda, a primit o scrisoare din partea unui localnic, „in care i se spunea ca e o rusine ca el, ca roman, a acceptat sa dea in Praga concertul intr-o sala germana”. Sala ar fi fost, de altfel, „in mare parte goala si numai in ultimul moment umpluta cu soldati”.
George Georgescu a fost numai unul dintre muzicienii, intelectualii care nu au avut taria de caracter sa refuze sa slujeasca cu arta sa propaganda legionara. Chiar istoric fiind ca formatie, am oarecare dificultati sa inteleg atasamentul unor intelectuali maturi, cu vigoare, uneori cu exaltare, la o actiune, ni se explica astazi, ce ar fi fost exclusiv de „mintuire spirituala” a neamului. Oricite pacate ar fi avut sistemul parlamentar democratic, a mintui o tara de el nu poate parea un cistig si o cauza demna de vocatia unui intelectual respectabil. O spune profesorul meu, Serban Papacostea, care dadea si o explicatie intr-un interviu acum citiva ani, in revista „Memoria”, vorbind de anacronismul miscarii romanesti de extrema dreapta, prin dimensiunea sa religioasa, in raport cu alte forme contemporane ale acestui tip de de sistem totalitar.
Cel de tip comunist este o alta discutie, iar de o dimensiune religioasa a stalinismului contemporan legionarismului nu se poate vorbi. Mintuirea nu se dorea spirituala, se facea direct prin Gulag. Intr-un mod ce ar putea parea paradoxal azi, cel putin in primul deceniu si jumatate de regim comunist sovietic avangardismul, curentul muzical consonant cu cel central european, a fost permis, daca nu chiar incurajat prin vizitele la Moscova ale unui Alban Berg, Hindemith sau Krenek. In a doua parte a anilor ’30, clestele totalitar s-a strins, Pravda a incriminat „noroiul in muzica” lui Sostakovici, dar regimul nu a reusit performanta de a stopa compozitia unor capodopere, transformind muzica exclusiv in imnuri ale Sfintei Tinereti staliniste. Aspiranti la mintuire spirituala au existat, desigur, si ei, dar „derivele” lor mentale parca nu au lasat urme atit de inradacinate, nimeni nu ii mai revendica altfel decit parte a istoriei. Istoriile sint paralele, dar paralelele inegale.