Moto perpetuo în italiană este un tip de scriitură muzicală caracterizată printr-un flux neîntrerupt de note cu aceleași valori, în același ritm și, în general, într-un tempo rapid. Și dacă în realitate, ideea unui perpetuum mobile ar păcătui cu cel puțin două dintre legile termodinamicii, o iluzorie buclă temporală à la Escher ar putea imagina un violonist care cântă fără oprire Moto perpetuo op. 11 de Paganini. Ondulație imposibilă care a tentat însă destui compozitori, de la Bach la Rimsky-Korsakov și Ravel, de la Stravinski la Philip Glass. Dar și viața unui interpret poate fi o mișcare perpetuă, mai ales dacă e vorba de un superstar al violonisticii secolului 21.
Apărută la Flammarion în martie 2020, la uvertura pandemiei COVID-19, Mouvement perpétuel este o carte surprinzătoare, cu titlul între literatură și muzică, în care cuvintele cântăresc la fel de mult ca notele: de la vârsta de 4 ani, viața lui Renaud Capuçon e căutarea neîntreruptă a desăvârșirii din povestea vieții unui solist internațional. O viață dedicată muzicii, ritmată aproape întotdeauna de cuvintele timp și muncă, care, în mișcarea continuă dintre ele, traversează experiențe muzicale sau emoții cotidiene, întâlniri și revelații inconturnabile.
Capuçon povestește, fără prea multe cuvinte mari, speranțele, succesele așteptate și apoi obținute, momente fericite și nefericite din viața de zi cu zi a unui muzician consacrat. Cu, bineînțeles, anecdote care fac și mai spumoasă lectura.
Pe lângă muzicianul minunat, Renaud Capuçon, e un pasionat de literatură și arte, care își ia foarte în serios rolul pe care îl joacă pe scenă și în societate, începând de la chiar gestionarea propriului timp. Am simțit asta pe propria piele la repetiția de peste 40 de minute a concertului de Korngold, interpretat în aceeași seară pe scena Sălii Palatului, și, mai ales, în interviul pe care mi l- acordat imediat după concertul din Festivalul Enescu 2021. În decursul celor 10 minute petrecute față în față cu temperamentalul fără astâmpăr, dar extrem de organizat, am simțit vibrația artistului pentru care singurul corolar al excelenței e munca și care e convins că frumusețea muncii sale poate schimba vieți, de o parte și alta a scenei.
Povestea lui Renaud Capuçon e scrisă cu simplitate și sinceritate, cu modulații virtuoze ale tonalităților, într-o călătorie fascinantă între Chambéry și muzica lui Bach, de la un concert în metroul parizian la escale în Chicago și Berlin, de la Abbado și până la un recital protocolar în fața șefilor de stat ai lumii sub Arcul de Triumf. Un traseu captivant pentru care cititorul nu trebuie să fie neapărat meloman, într-o lectură care devoalează cât de dificilă, chiar dureroasă, e viața unui copil minune înainte de a deveni un solist adulat, cu toată afecțiunea unei familii minunate și a fratelui mai mic, Gautier.
Dar mișcarea perpetuă e și despre tradiția în transmiterea artei interpretative clasice, despre relația discipol-maestru, una în care începi prin a avea un mentor, pentru ca mai târziu să devii unul. Între magiștri, Gerard Poulet, Veda Reynolds, eleva lui George Enescu, cea care m-a adus la această carte, și Isaac Stern, maestrul pe al cărui Vicomte de Panette, un Guarnerius del Gesu din 1737, Capuçon cântă astăzi și de care – e adevărat! – nu se desparte niciodată, o vioară căreia îi dedică un întreg capitol din carte!
Stern, maestrul care a scris o singură recomandare pentru un tânăr, în iulie 1995, la Verbier, acesta fiind chiar Renaud Capuçon, l-a întrebat la începutul unui curs de măiestrie care avea să fie decisiv pentru violonistul în devenire: „Spune-mi de ce ești aici?“. E o întrebare bună, pe care francezul, astăzi și el profesor al multor generații, o adresează elevilor săi, pentru care munca și timpul sunt constante ale unui joc serios din multe ore de viață: „Era un sens al muncii și efortului, care înseamnă suma unei educații riguroase și organizate, dar niciodată dominatoare. Ore de viață construite pe respect și efort. Cunoaștere și cultură.“ (capitolul 3, Prima vioară, p. 29).
Și mai ales Veda, marea doamnă Veda Reynolds, cel mai important mentor din viața sa, în a cărei evocare violonistul îl amintește de două ori pe George Enescu. Americanca elegantă și misterioasă, „profesoara mea adorată“ este cea care îi spune la doar 12 ani, atunci când îi cântă prima mișcare din sublima sonată de Brahms în sol major „e nevoie de timp“. Cuvinte pe care copilul nu le va înțelege decât mai târziu, dar care vor deveni sensul însuși al vieții sale de artist: „Avea atâta dreptate. La fiecare din interpretările mele, lucrarea evoluează, se dezvoltă, se transformă sub degetele mele. Nu pentru că am lucrat-o mai mult sau mai puțin. Pentru că între timp am fost îndrăgostit, trist, fericit, pentru că am devenit tată… Da, e nevoie de timp!“ (capitolul 3, Prima vioară, p. 33)
Intermezzo. 7h57 Am-Pm
„În 2009, regizorul Simon Lelouch – fiul lui Claude – m-a contactat pentru a-mi propune un proiect. Citise articolul din «Washington Post» despre un experiment cu violonistul Joshua Bell și dorea să-l reproducă cu mine, pentru un scurtmetraj. Ideea era următoarea: ziarul îi ceruse lui Joshua Bell să cânte în metrou, îmbrăcat în haine obișnuite, după ce tocmai susținuse un recital sold-out la Kennedy Center. Primise câteva monede și nimeni nu recunoscuse sau nu părea să aprecieze faptul că acest violonist de un nivel extraordinar putea cânta în metro. Simon Lelouch mi-a cerut să fac același lucru la Paris. (…) Am ales Melodie din Orfeu și Euridice de Gluck, o piesă lentă, dulce și melancolică. (…) Simon a filmat de asemenea unul dintre concertele mele la Théâtre des Champs-Elysées. Am interpretat aceeași melodie, după ce am cântat cu Staatskapelle din Dresda și Daniel Harding într-o sală plină ochi. Atenția publicului era intensă. Mai mult de 1.000 de persoane ascultau cu religiozitate aceeași piesă cântată de același violonist care nu reușise să trezească interesul a mai mult de trei sau patru suflete miloase la metro. Acest scurtmetraj se intitulează 7h57 Am-Pm. A fost o frumoasă aventură, o lecție de smerenie.“ (capitolul 24, 7h57 Am-Pm, pp. 167-168).
https://www.youtube.com/watch?v=QjvfWb0ubdo
© XF Schmid
Mouvement perpétuel. Cartea e dedicată părinților, fiului Eliott și soției Laurence. Un pasionat de lectură s-ar putea gândi la Louis Aragon, așa cum unui meloman i-ar veni imediat în minte Niccolo Paganini. Nici una, nici alta: Capuçon e un intelectual de calibru în lumea muzicală, sfătuitorul său într-ale lecturilor fiind nimeni altul decât Bernard Pivot, cel cu care violonistul încă mai practică un amical amour des mots: „Acești oameni ai literelor, acești oameni ai cuvintelor sunt surse de inspirație pentru muzicianul din mine. Și acolo unde cuvintele se succedă pentru a da sens unei fraze, unui poem sau unui paragraf, notele traduc în cuvinte volutele și culorile unei linii melodice“ (capitolul 28, Sensul cuvintelor, p. 185).
Cine îl consideră pe Renaud Capuçon doar solist, trebuie să citească Mouvement perpétuel, o carte pe care, utopic cum sunt, mi-ar plăcea mult tradusă și în română. Ba chiar aș traduce-o eu, pentru că e despre frumusețea fără rest a muzicii, în care dincolo de strălucirea starului puteți descoperi un muzician care iubește orchestra, un cameralist în continuare convins și un solist îndrăgostit astăzi de arta dirijorală.
Și, mai ales pe Renaud Capuçon, spiritul erudit și rafinat care, mai mult decât orice, iubește să împărtășească, pe toate corzile sufletului: „Muzica nu poate și nu trebuie să fie rezervată doar cunoscătorilor și pasionaților ultra-privilegiați. Ea trebuie să fie un instrument de legătură între oameni. Am știut dintotdeauna acest lucru, dar de câțiva ani trăiesc acest angajament într-un mod real și concret“.
Renaud Capuçon
Mouvement perpétuel
Flammarion, 2021
240 de pagini
Pentru Ana-Maria, cu recunoștință!