Am aflat recent că Alex Eperjessy, un prieten al meu pe care nu l-am văzut de multișor, citește SeDeCe-ul (așa prescurtăm noi denumirea Suplimentului de Cultură din dorința de a economisi cât mai multe litere, ca să ne rămână spațiu pentru a ne putea etala efluviile de gândire în cadrul rubricii și ca să ne simțim parte a unei elite cu jargon propriu) în unele zile de miercuri, la un pahar de vin alb sec, în barul ieșean Acaju. Sunt sigur că ăla nu este vin, ci a opta bere, dar vreau să îl las să pară un fin consumator de cultură. Dacă am presupune că acum este miercuri spre seară, există o mare probabilitate ca în minutele astea Alex să citească despre faptul că citește. Tocmai a zâmbit.
A zâmbit, dar nu s-a panicat, fiindcă știe foarte bine că nu aș scrie nimic nasol despre relația noastră. Nu aici, în văzul publicului cititor de SeDeCe. Ar fi jenant să înșirui anumite întâmplări despre care am promis solemn că vom respecta omertà. Nu vă închipuiți că e vorba despre complicitate la cine știe ce infracțiuni pentru care așteptăm, ascunși în munți, prescripția. Sunt doar chestiuni despre cum se distrează unii în moduri legale, dar care i-ar putea face de râs.
Ziua mea este în decembrie. Vin prieteni, în general cupluri, și ne bucurăm de segregare pe genuri. Fetele în casă, la 22 de grade (mi se pare foarte important să crești temperatura interioară cu trei grade atunci când ai musafiri, compensezi paguba prin cadourile primite), iar băieții în curte, simțindu-se bărbați fiindcă își îmbibă gecile cu fumul grătarului și reglându-și temperatura corporală cu horincă de Șugatag.
Grupul de fetele este păzit de un pitic imaginar, care stă după ușă și pălește bărbații invadatori cu măciuca termică. Majoritatea rămânem cu gurile încleștate și privirile ațintite în puncte fixe, nefiind Napoleoni capabili să privim în jur și în același timp să ne aducem aminte cum ne cheamă. Partea bună este că horinca nu doare a doua zi, pus că are cine să ne povestească cum a fost. Doar că acum vreo trei ani Alex a adus o sticlă de Jägermeister și niște cutii de energizant.
Combinația este interesantă. Tot ce mai țin minte este că încercam să prezint musafirilor, din gură și chitară, un proiect de cântecel în al cărui refren se tot repeta cuvântul clic . Teoretic, nici dacă vrei să o faci intenționat nu poți stâlci clicul. Practic, mi-am dat seama că nu face casă bună cu piticul.
În noaptea aia am murit. A doua zi am murit din nou. În primăvara următoare am înregistrat cântecul Kilobita mea.