Cristian Lupeș este dirijor și manager al Filarmonicii de Stat Sibiu, cea mai activă instituție muzicală în 2021. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, am stat de vorbă la sfârșitul anului despre muzică clasică și viitor.
După încă un an pandemic, după încă o agendă extrem de încărcată, te gândești acum, la finele lui 2021, mai mult la ce a făcut bine dirijorul sau mai mult la ce a făcut bine managerul Filarmonicii din Sibiu?
Eu nu mă percep așa de bipolar. Există o întreagă polemică legată de rolul și educația managerului unei instituții culturale. Mă gândesc la Ciprian Ștefan, care este cel mai bun manager cultural al României la ora aceasta. Muzeul Astra din Sibi reprezintă un succes științific, de business, turistic, un pol care atrage finanțări europene. Așadar, profesia se întâlnește cu funcția într-o fericită simbioză. De ce? Deocamdată instituțiile noastre, înainte de a se arunca „în luptă dreaptă” cu cele europene de profil trebuie să se transforme și să se modernizeze. Acest lucru îl poate gândi doar un profesionist al domeniului. Cel care are viziunea artistică și capacitatea de a aduce în jurul său, cu obiectivitate și dăruire specialiștii de care are nevoie pentru a reformula regulamente care stau, ulterior, la baza ameliorării legislației care guvernează funcționarea instituțiilor de concerte și spectacole. Probabil va exista o etapă, în viitor, când managerii nu vor mai trebui să fie artiști. Dar în acel moment instituțiile vor trebui să fie organizate cu finisaje superioare. Așadar, așa cum bănuiești, cu asta mă ocup. Pe lângă a susține, împreună cu colegii mei, activitatea celei mai active instituții culturale din țară, regândim și funcțiile viscerale care intră uneori în colaps sau se scurtcircuitează. Suntem însă pe drumul cel bun.
Dirijor sau manager, deci?
Putem glumi pe jumătate, spunând că dirijatul e un management al structurilor muzicale. Dar dirijorul din mine s-a bucurat de câteva realizări extraordinare. Am făcut împreună cu Sibiul, pentru prima dată în România, Primăvara Apalașă a lui Copland împreună cu balet, așa cum a fost scrisă original. Îi mulțumesc pentru asta lui Ovidiu Dragoman, faimosul director al Teatrului de Balet Sibiu. Am avut bucuria de a dirija Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, într-un program fantastic și cu un succes nemaipomenit, avându-i alături pe pianistul Julien Libeer și violonista Arabela Steinbacher. De curând am dirijat la Beirut Concertul Oficial dedicat Zilei Naționale a României, unde am prezentat inclusiv energicul și spumosul Triptic al lui Adrian Pop, cu care am ridicat cei 700 de spectatori în picioare. Mulțumesc pentru această invitație Ambasadei României la Beirut, Excelența Sa Cătălin R. Mardare și UCIMR.
Ce e dirijatul pentru tine?
Bine că nu m-ai întrebat ce fac în timpul liber, că lăsam liber. Îmi aduc aminte jocul preferat al copilăriei. Întindeam pe covorul camerei o mulțime de mici jucării de plastic, care reprezentau tot felul de personaje. În același timp, proiectam diapozitive cu povești și discul de la pickup spunea aceeași poveste. Triplam totul cu o muzică bine aleasă pe un casetofon. Acopeream geamurile cu o pătură pentru a avea semi-întunericul necesar proiecției și începea jocul. Sub asediul tuturor acestor stimuli, acțiunea de pe perete se transforma în spectacol, covorul transformându-se în scena tuturor actorilor de plastic pe care îi manevram cu dexteritate alchimică, odată cu controlul diapozitivelor și tot așa. Am rămas același atent analist al partiturilor și al situațiilor sonore pe care mi le propune o partitură. Acum, jucăriile sunt notele, ideile și structurile pe care le descopăr în partitură, pe care le imaginez în tot felul de dramaturgii ideatic abstracte și le transform în spectacol pentru public.
De aceea sunt așa de atras de noile muzici. Efortul imaginativ este dus la extrem. De curând am lucrat o sesiune de înregistrări a Simfoniei a 4-a de Werner Schulze, profesorul de dirijat al lui Kirill Petrenko, dirijorul principal al Berliner Philharmoniker. La finalul acestui efort, Schulze mi-a scris: „Am învățat că numele Cristian Lupeș este sinonim cu garanția succesului total pentru interpretarea partiturilor contemporane.” Aș vrea ca Schulze să aibă dreptate.
Concerte, festivaluri, turnee, și multe, foarte multe premiere la Filarmonica din Sibiu, Cristian Lupeș, într-un an foarte încărcat și pentru manager, în ciuda restricțiilor pandemice, așa cum au fost. Ce te mână în luptă, în lupta cu bugetele și subțirimea lor, cu mentalitățile și cu orgoliile, căci muzica clasică pe lângă frumusețea imensă pe care o aduce pe scenă e și o arenă a orgoliilor fără bară de măsură.
Reinventarea, restartarea, repornirea României. O parte dintre noi nu am plecat. Nu știu dacă e bine sau nu, dar știu că dacă tot am rămas aici, atunci avem multă treabă. Oricât de neconformiste ar fi uneori alegerile mele sunt, de fapt, o structură foarte ordonată. Prețuiesc performanța, valoarea și onestitatea. Mă bucur de disciplină. Consider că limitele ordinii oferă un spațiu infinit pentru imaginație și apoi pentru punerea în practică a ideilor noi. Toate aceste elemente au fuzionat într-un aliaj interesant aici, la Sibiu. Instituția coordonatoare – Consiliul Județean Sibiu – ne-a oferit libertatea de a ne manifesta artistic chiar și în perioadele de maximă cenzură pandemică. Întodeauna ne dorim ca finanțarea să fie superioară, dar acum a contat o vreme supraviețuirea și chiar salvarea unui colectiv de artiști. Am făcut tot ce am putut să nu le fie afectate veniturile și drepturile, apoi le-am creat imediat oportunitatea de a reveni pe scenă în cel mai scurt timp. Ne-am bucurat să devenim în luna mai 2020 simbolul cultural al ieșirii din lockdown prin idei năstrușnice care au fost scânteia necesară relaxării și revenirii artei în viața noastră reală. Îmi imaginez că asta poate suna puțin utopic, dar deja îți povestesc despre istorii, nu despre dorințe.
Mai e o baterie care mă alimentează. Ne tot spunem, inerțial de acum, că ne dorim o țară ca afară. Cine ne oprește să o facem astfel? Eu vreau să trecem cu toții de întrebările infantile sau ineficient-retorice și să ne construim țara așa cum ne-o dorim. Eu mi-o imaginez cu instituții filarmonice competitive și asta fac. Am crescut mare, nu mai am la cine să mă uit cu speranță în sus și să trag de mânecă. Eu sunt cel care are acum forța de a construi și apoi a șlefui un edificiu viitor. Mă bucur că nu sunt singur și mă pot sprijinii pe directorii Filarmonicii, economic și tehnic, fără de care nu aș mai vorbi cu atâta curaj.
Care a fost cel mai interesant și provocator concert/eveniment muzical pentru tine în 2021?
Trebuie să recunosc că o astfel de retrospectivă mă pune într-o quasi-dificultate. În anii fără soț, spun automat că „cel mai cel” a fost Festivalul George Enescu. Dar asta e punctul de vedere al devotatului. Dirijorul cred că s-a decis pentru extraordinara reușită a „Pasacagliei” de Webern de la Ateneu cu Deutsche Kammerphilharmonie Bremen, din 13 septembrie, iar managerul a avut chiar mai multe reușite. Consolidarea poziției Filarmonicii de Stat Sibiu pe harta muzicală românească, concertul Orchestrei Filarmonicii Sibiu dirijată de Tito Ceccherini și realizarea lucrării „Fiori di Fiori” a lui Francesco Filidei, la Sala Radio, în data de 18 septembrie.
Și urmează uvertura unui nou an… ce va fi concertul de Anul Nou 2022 de la Sibiu?
La Sibiu ne pregătim pentru Revelion tot anul. Ne simțim ca într-un maraton muzical (luăm modelul celebrului maraton de la Sibiu din timpul anului) și alergăm către un finiș care se confundă cu un start. Ultimile opriri le facem în decembrie, pe întâi. Anul acesta, lângă orchestră au venit pianistul Sorin Petrescu, percuționistul Doru Roman și Grigore Leșe, apoi pe 12 decembrie am avut un concert dedicat Crăciunului, în catedrala Evanghelică din Piața Huet. O alegere foarte interesantă a corului Bach. Carl Philip Emanuel Bach „Die Israeliten in der Wuste” o lucrare cu prima audiție sibiană în prezența baronului Brukenthal. Acum ne aflăm în mijlocul unor ateliere în care grupe de copii vin la filarmonică pentru a construi podoabele pomului pe care-l vom ridica pe espanada noastră. Tot în acestă perioadă, profităm de ziua internaținală a minorităților și de faima multietnico-religioaso-culturală a orașului și avem 3 zile de Festival al Minorităților ca apoi să sărim în concertul de Crăciun (21.12) și între 28 și 31 să cântăm concertele de Revelion la Sibiu, Deva, Brașov și iar Sibiu. Acestea făcute împreună cu partenerul nostru de încredere UCIMR.
Proiectul meu este transformarea instituției într-un model de funcționare european, ai spus asta încă de la începutul mandatului tău. Ce ai reușit să faci în sensul ăsta din august 2019 până la momentul în care stăm de vorbă?
Sibiul este orașul din România a cărui identitate este cel mai puternic legată de ideea de cultură. Acest lucru este imporant în raportarea autorităților la instituțiile culturale, iar Filarmonica Sibiu se bucură de sprijinul constant al Consiliului Județean Sibiu. Obiectivele profesionale autoimpuse au fost de la început ambițioase și fără modestie pot afirma acum, în ultimul an al acestui mandat, că prin muncă, perseverență și implicarea echipei, am reușit să ating țintele pe care mi le-am propus. Cum spuneam, munca mea aici este pe de-o parte despre a menține și, mai ales, dezvolta activitatea artistică a celei mai vii instituții culturale din România (acest statut fiind dobândit în ultimii 2 ani) și pe de altă parte, aceea de a crea niște baze organizaționale solide, care pe viitor să susțină valori precum: performanța, profesionalismul, disciplina. Sunt dator să divulg și sursa de inspirație: stagiile mele la orchestre precum Bamberg, Suisse Romande, Orchestre de Chambre de Lausanne, Concertgebow Amsterdam sau Rundfunk Berlin Câteva borne importante sunt: digitalizarea administrației, planificarea pe termen lung a activităților, investiții în scenotehnică, creșterea numărului de parteneri ai Filarmonicii, întinerirea publicului care vine la activitățile noastre, realizarea celui mai amplu turneu European din istoria instituției, revenirea orchestrei în Festivalul Enescu, apariția a două noi festivaluri și lista poate continua. Ludic, ceea ce am reușit poate fi rezumat și astfel: în 2019, dacă rugai un taximetrist în Sibiu să te ducă la Filarmonică, nu știa unde trebuie să te ducă. Acum, știe.
Pentru că vorbim de Europa, la final, despre Festivalul Enescu, care îl are acum propus director artistic pe Cristian Măcelaru, cu care am vorbit recent într-un interviu pentru SdeC. Cum crezi că ar trebui să arate și mai ales să sune Festivalul Enescu în viitorul apropiat, adică de la chiar ediția 2023?
Festivalul George Enescu este cel mai important eveniment cultural al României. Cu răbdare și fără compromisuri artistice crește la fiecare ediție. Îi suntem datori lui Mihai Constantinescu. Îmi doresc pentru publicul din România să aibă şansa ca standardul Festivalului „George Enescu” să devină uzual în stagiunile orchestrelor. Existenţa noastră devine relevantă prin conectarea vieţii la vârfuri artistice, la strategii culturale. Cred că țintele nobile, înalte, valorile – aceste ingrediente definitorii pentru Festivalul Enescu trebuie să rămână și să continue să fie șina de ghidaj.
Știu că ai lucrat direct cu domnul Mihai Constantinescu, pentru că ai făcut parte înntre anii 2001-2009 din echipa organizatoare a festivalului. În plus, ești muzician și manager, așa că te întreb direct: te-ai gândit la acest rol de director executiv al Festivalului Enescu – rol pentru că nu-i pot spune post! –, unul care implică foarte foarte multă muncă și destule renunțări.
Mihai Constantinescu este mentorul meu în privința managementului cultural. I-am stat alături admirându-l și învățând treptat, preluând sarcini și obiective, atât cât puteam și cât îmi permitea în acei ani de ucenicie. Mi-a permis să intru până în adâncurile intestine ale acestei biosfere – Festivalul George Enescu. În timp, am trecut de la făcut cafele sau adus covrigii de Buzești, la conceperea și gândirea logisticii întregului Festival. Am întâmpinat orchestre în Gara de Nord, sau i-am însoțit protocolar pe Seiji Ozawa la Cotroceni, sau pe Gerghiev la repetiții. Am refăcut modalitatea de organizare a transportului și de organizare a echipei și mă mândresc cu faptul că azi Festivalul Enescu funcționează după același algoritm logistic. Toate acestea erau desigur guvernate de puternica personalitate a lui Mihai Constantinescu, pe care-l urmam cu toții. I-am urmărit întotdeauna reacțiile, abordările, azi, când trebuie să îmi rezolv câte o dilemă, îl sun întotdeauna foarte matinal și îi cer sfatul. Mihai Constantinescu a reușit să ne ofere o dată la doi ani o țară cu care să ne putem mândri. Festivalul reușește asta cu mult sacrificiu, cu sprijinul echipei și al colaboratorilor, toți dorindu-și cu tot dinadinsul să facă din România o țară normală, măcar pentru o lună. Sunt oameni sătui de o țară mediocră, la coada tuturor listelor și clasamentelor, în care nimeni nu-i recunoaște sau nu le observă valoarea, iar dacă se întâmplă ca cineva să sesizeze o urmă de profesionalism în ei, cu siguranță vor fi înlăturați și alungati. Deci, Festivalul se sprijină pe o echipă care, împreună cu Mihai Constantinescu reușeam în luna septembrie, după o muncă de doi ani, să oferim un loc în care oamenii să se simtă bine și în care să nu le fie jenă de propria identitate. Dar luna septembrie durează puțin și societatea reușeste să șteargă în viteză urmele marilor concerte, urmele normalității de o lună, urmele eventualelor vise pe care le avem cu toții, reușește chiar să șteargă și speranțele. Nu conteză că renunți la televizor, presă politică, îți iei de muncă acasă, te izolezi la munte sau la mănăstire, dispari o săptămână în afara țării, sau chiar faci un mare festival; la întoarcere, la contactul cât de mic cu societatea, te izbesc claxoanele traficului, mojicia din mijloacele de transport, indiferența și desconsiderarea valorilor, superficialitatea responsabilităților, minciuna și hoția morală. Festivalul ne strânge pentru puțin timp lângă numele lui Enescu, care spunea la un moment dat: „Atâta vreme cât țara mea va suferi, eu nu mă despart de ea”. Se pare că se ține de promisiune.
Așadar, nu cred că e totuși un rol, ci poziția Director Executiv a Festivalului Enescu, ocupată 30 de ani de Mihai Constantinescu este un post. Un Post Negru. Adică un sacrificiu. Ne dorim să facem sacrificii? Sau suntem puși în situația de a le face? Mihai Constantinescu este omul providențial. Cu curaj a contruit 30 de ani acest edificiu. Este esențial pentru România ca el să continue, orice formă ar alege, pentru că nu se pune problema de preferință. Așa stând lucrurile, mi-e greu să îți răsund dacă sunt eu potrivit pentru acest sacrificiu. Ar trebui să îl intrebi pe el.
Paradoxal dar adevărat, un muzician în postul de executiv la Festivalul Enescu ar trebui să renunțe la muzică. Ai putea să renunți la dirijat, la a face muzică pentru a organiza un festival, fie el unul de talie și prestigiu internațional?
Îmi aduci aminte de polemicele în care toți se întrebau dacă e mai bine să facem o nouă sală de concerte pentru Festivalul Enescu sau să refacem Sala Palatului. Desigur că trebuie să avem capacitatea de a le face pe ambele. Capacitatea de A FACE ceva nu ține doar de construcția individuală ci și de educația muncii și efortul pe care ești dispus să îl depui pentru o idee. Valorizarea ideii în detrimentul amorului propriu provoacă întotdeauna realizări peste așteptări. Singura hibă este că rezultatele sperate apar mai târziu. Există și un avantaj. Înaintarea se face fără goluri în biografie. De asemenea, știm cu toții că nu trebuie să ne punem ținte prea apropiate pentru că sigur nu ajungem departe. Țintele se ating întotdeauna cu efort, niciodată din întâmplare sau cu pile. Acestea sunt responsabile pentru alte tipuri de atingeri, dar sigur nu cu țintele. Propun două exemple simple de management al țintelor românești. Mihai Constnatinescu a construit Festivalul Enescu în 30 de ani, până anul acesta, când unanim a fost declarat cel mai important festival de profil al planetei Pământ. Ministerul Transporturilor nu a ajuns în 30 de ani cu o autostradă integrală până la graniță. Așadar, sigur ajung mai departe propunându-mi ținte grozave cu riscul de a nu ajunge la ele, în loc să-i leg pe toți la ochi pentru a rămâne singurul care vede.
Pentru că vine vacanța și pentru Rubato, o recomandare a specialistului: Ce muzică îmi recomanzi mie și cititorilor SdeC pentru sărbătorile de iarnă și sfârșitul de an? E o perioadă foarte încărcată fonic și, din păcate, cu foarte multe kitschuri. Eu îmi doresc ceva proaspăt și bun și de sezon, dacă se poate!
În afara perioadelor de studiu, recunosc – poate neașteptat! – că nu ascult muzică. Dar motivul este acela că am radioul în minte permanent, chiar pe mai multe canale. Iată ce e în playlistul de sezon:
- Constantinescu – Oratoriul bizantin de Crăciun – https://www.youtube.com/watch?v=1af5stBRAZs
Krzystof Penderecki – Simfonia a 2a de Crăciun
https://www.youtube.com/watch?v=SXBWSBLBMX4
Wynton Marsalis – We Thee Kings
https://www.youtube.com/watch?v=67BEFZt_njA
Andrei Tanescu – Ciuleandra (orchestratie Sorin Petrescu)
https://www.youtube.com/watch?v=sU7ybZZd2NU
Noam Sheriff – Prayers
https://www.youtube.com/watch?v=vfM62rqheyg
Și un mesaj pentru toți melomanii români: Împrieteniți-vă cu muzica nouă!
Mulțumesc!
FOTO: © Tibor Jäger
Un comentariu
O națiune bazată pe cultură și valori morale sănătoase rezista in fata intemperiilor neprevăzute ale istoriei, pentru că o societate fără cultură este ca un om fără de minte. Cultura te ajuta sa te identifici atunci cînd toate celelalte par că au dispărut. Frumusețea și trăirea actului artistic poate constitui în aceste vremuri pandemice adevărat pansament pentru suflet celor slabi și putere ce alimentează respectul de sine pentru ceilalți.
Așadar, mulțumim că existați stimate domn!
Felicitări sincere si binemeritate pentru tot ceea ce faceți!