Săptămâna trecută – de fapt de câteva săptămâni – subiectul Djokovici a stârnit pe toată lumea. Nu fiindcă lumea ar fi atât de pasionată de tenis, ci fiindcă întâmplarea ațâță polemicile între vacciniști și antivacciniști și adâncește falii între tabere de oameni altfel normali – cam cum se întâmpla la noi, la scară mică, în anii 1990 cu adepții lui Ion Iliescu și adversarii lui.
Iar dacă vorbim de scară mică (deși cazul Djokovici e deja planetar), bănuiesc că orice cititor își dă seama ce fierbere e în Serbia, ce articole se scriu în ziare, ce dezlănțuiri de furie au loc în mass-media de acolo, de vreme ce până și președintele Serbiei a acuzat tratamentul nedrept la care a fost supus tenismenul lor național. În Serbia, Djokovici e un zeu al sportului și un simbol al nației, căruia, ca oricărui zeu, se înțelege că i se poate permite să mai calce pe de lături, să fenteze o regulă, să se strecoare pe după bariera legilor. Antivaccinist de felul lui, marele tenismen e, în același timp, un sportiv incredibil de bun și de ambițios, care n-ar fi vrut să piardă șansa de a câștiga încă un turneu de Mare Șlem și să stabilească un nou record mondial. Așa că Novak D. (Nole pentru prieteni și ziariști) a încercat să se strecoare balcanic pe după lege, adică să se vadă și cu slănina Marelui Șlem în pod, și cu sufletul lui nevaccinat în rai.
Și, fiindcă Nole nu e un jucător oarecare, a fost cât pe ce s-o facă. Organizatorii turneului Australian Open au fost dispuși să închidă ochii, să accepte o justificare cusută cu ață albă a tenismenului (care, chipurile, ar fi fost deja infectat cu coronavirus și, între timp, vindecat, deci imunizat natural), numai ca să-l aibă pe terenurile lor și să atragă astfel mai mulți spectatori, mai mult prestigiu, mai multe reclame pentru turneu. Căci în zilele noastre un mare turneu fără Djokovici nu mai e deloc așa de mare. Banii vorbesc, ca să trântesc un clișeu tocmai potrivit.
Numai că Australia nu e Serbia. Australia a trecut printr-o serie de carantine dure, iar locuitorii de-acolo au fost puși la grea încercare în ultimii doi ani. Au acceptat totul cu scrâșnete, de nevoie, pentru binele colectivității. Au respectat deciziile guvernului, le-au acceptat și s-au simțit uniți în suferință. Așa se explică amploarea protestelor de acolo la auzul veștii că Djokovici a primit dreptul de a juca în Australia, în ciuda opiniilor (și acțiunilor) lui antivax. Fiindcă e firesc ca într-o democrație toți cetățenii să fie tratați la fel și să se comporte la fel – la bine și la rău.
A mințit Djokovici atunci când a cerut viza pentru Australia? Probabil. Au știut organizatorii turneului că minte? Foarte posibil. Ar fi ajuns să joace acolo dacă nu s-ar fi declanșat atâtea proteste? Cred că da. Djokovici e Djokovici: un nume de prestigiu, care implică un plus de putere prin comparație cu cetățenii obișnuiți. E nesuferit să accepți asta, dar e adevărat: chiar și în democrațiile cele mai democratice regulile și legile pot ajunge să funcționeze diferit, în funcție de puterea, autoritatea sau anvergura celui judecat.
Poate că unii își mai amintesc cazul Dominique Strauss-Kahn: în 2011 fostul director general al Fondului Monetar Internațional și potențial candidat la președinția Franței a fost acuzat că ar fi încercat să violeze o cameristă la hotelul Sofitel din New York. Lucrurile au fost și au rămas încurcate, doar că – dincolo de daunele de imagine suferite de Strauss-Kahn – nu au existat nici un fel de consecințe juridice: până la urmă procuratura a renunțat la acuzații, în ciuda dovezilor existente. S-au lansat și atunci diverse teorii conspiraționiste (fără conspirație nimic nu mișcă pe lumea asta), însă cel mai probabil anvergura personajului a copleșit forța acuzațiilor. Djokovici, sărmanul, a calculat greșit: puterea lui de tenismen de top, oricât de mare, nu a fost suficient de mare ca să învingă în Australia – nu legea, probabil, ci această combinație, puternică în sine într-o democrație, între justiție și opinia publică. Presupun că dacă ar fi cerut să participe la un turneu în România, nu doar că ar fi fost acceptat cu entuziasm, dar ar fi fost și aclamat de o bună parte a populației.
De protestat ar fi protestat câțiva moraliști nesuferiți. Iar ăsta e un motiv mărunt pentru care nu avem un turneu de Mare Șlem – sau o mie de alte lucruri, mult mai importante pentru un trai bun într-o democrație. Nici noi și nici sârbii.