Desi a intirziat mult, Intercity-ul si-a facut toti banii, pentru ca in vagonul pe care sta scris express am lucrat cit in doua zile acasa. Racoare, lumina buna, fotolii reglabile, masute cu priza. Am citit si-am leptopuit cu atita spor incit la unu noaptea abia m-am dat smulsa din bratele CFR-ului. Ceea ce, trebuie recunoscut, a fost primul prilej de bucurie. Alte zeci de motive care mi-au picurat endorfine in psihic s-au ivit pe drum, cind am descoperit o felie de tara necunoscuta pina miercuri, 2 iulie 2008.
Ceva-ceva din aerul sudului apucasem sa amusin in copilarie, cind mi-am petrecut veri intregi prin satele din preajma Bucurestiului, unde sora mamei era bucatareasa la felurite IAS-uri. Se vede insa ca am adulmecat prea putin, fiindca atunci cind am trecut pe linga frumoasele foste conace si vile mosieresco-burgheze din Caracal, mi s-a rasturnat un car de prejudecati. Ceva mai inainte, la Alexandria, alt motiv de multumire uimita: un centru nou, fara mare stil, dar curat bec si ingrijit, cu oameni saritori si zimbareti. Pe drum, sate in febra asfaltarii si construirii. In schimb, la Buzescu, cit pe ce sa mi se perforeze retina din cauza palatelor tiganesti. Cine le stie doar de pe youtube (2007) sau din poze neaduse la zi n-a vazut nimic. Si totusi, dupa ce era sa fac infarct, inima mi-a saltat de o mindrie cam prosteasca, deoarece mi-am dat seama ca, prin comparatie, palatele de pe Bega au clasa in chiciozitatea lor.
Din toata calatoria insa mi s-a infipt pururi in inima drumul pe Clisura Dunarii, pe la Cazane, alta premiera absoluta pentru mine. Sosea ca-n Austria, peisaj de top european, sate care ies din amorteala. Si in zare – Muntii Semenicului, unde ne-am prelungit raliul ca doua mamaie cu suflet hipiot la sfirsit de saptamina. Asa am ajuns in batatura caselor de vis ale Magdalenei din satul carasan Cuptoare si ne-am cuibarit alaturi de stapina si de cei doi Vulturi. Ce se vede, aude, miroase in zori, la prinz, la apus, ba chiar noaptea, cind iesi pe terasele de piatra napadite de tradafiri, caprifoi, iasomie si lavanda, nu poate fi povestit in cuvinte. Asa ca n-o sa descriu nimic si-o sa strecor doar putin epic, plus stare.
Simbata seara, in timp ce la Bucuresti se dadea de ceasul mortii Bestfestul, la Cuptoare, dupa o zi de plivit in gradina, facut mincare, spalat vase, dar mai ales de tindalit la soare, ne-am gindit (Magdalena, Smaranda, Delia si eu) sa iesim la plimbare ca patru gratii eliberate. Am luat-o pe linga magazinul satesc, pe linga o mica cireada de vaci, si-am urcat pe culmea napadita de-o feriga sinistra, plasticoasa. Apoi am coborit prin finete si pilcuri de fagi si de mesteceni. Era atita liniste si bine incit cred ca am fi putut sa mergem fara oprire pina a doua zi. Iar cind am ajuns in livada de la marginea satului si-am inceput sa mincam de pe crengi, minjite pina la urechi, cirese negre, carnoase, in ochi ni s-a aprins o bucurie mare, de parc-am fi iesit pe 5th Av. cu cite un Louis Vuitton tinut lejer de toarta.