Are 27 de ani și, pe 28 ianuarie, a debutat ca dirijor la pupitrul unei orchestre profesioniste. Cush, cum îi spun apropiații (pronunțat cuș, ca în cușcuș!), are 13 ani de vioară, cu recitaluri, concerte și premii la importante competiții naționale. A urmat însă Medicina la Iași, iar între timp s-a întors la muzică, iubire de căpătâi, cultivată cu pasiune într-o familie cu mama medic, sora violonistă în Orchestra Operei din București, unchiul cornist în Orchestra Radio, iar tatăl, tot cornist, unul dintre cei mai mari interpreți și profesori ai momentului din România. Alături de el în postură solistică a dirijat la Botoșani orchestra filarmonicii din localitate, într-un simfonic Mozart-Haydn bine primit de public și presă care i-a adus încredere.
Petre-Florentin Gîscă e un tânăr extrem de promițător, la începutul unei cariere îngrozitor de dificile, într-o țară cu puține orchestre, una în care șansele de a lucra și cânta cu una profesionistă sunt rarisime. E conștient de drumul pe care îl are de urmat, momentan nu se gândește la acel „afară“ la care visează tinerii muzicieni, pentru că știe că are încă de studiat. E o fire deschisă și îi place să citească: „Avea o memorie incredibilă, o inteligență provocatoare – dialogurile cu el pe marginea cărților m-au incitat de fiecare dată“, spune despre el profesorul ieșean Emil Munteanu, coordonatorul minunatului proiect Alecart.
Cu Cush, tânărul medic care vrea să devină dirijor, un visător serios și un îndrăgostit de muzica clasică, dar și de șah, fotbal, munte și motociclete. am stat de vorbă într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“.
Nu știu cât de adevărat e că primul sărut nu se uită niciodată, dar sunt sigur că primul concert al unui dirijor e ceva mai mult decât memorabil. Petre-Florentin Gîscă, cum a fost debutul tău cu o orchestră profesionistă? Cum ai descrie acest simfonic?
Cred că poate fi o comparație cât se poate de veridică! (Râde.) Ambele evenimente pot rămâne în memoria individuală pentru un timp nedefinit, în pofida faptului că reușita și calitatea lor nu sunt garantate. (Râde din nou.) Revenind însă la debutul meu cu Filarmonica „George Enescu“ din Botoșani, nu pot să-l percep acum decât ca un eveniment reușit, de succes. Deși nu cred că e cu putință să te simți 100% pregătit pentru primul tău concert – și asta nu e doar despre dirijor –, feedbackurile orchestrei și ale publicului m-au făcut să mă simt foarte mulțumit și împăcat cu mine. E o reacție care îmi dă multă încredere să continui pe acest drum. Despre primirea, atmosfera și receptivitatea întregului colectiv al filarmonicii nu pot avea decât cuvinte la superlativ, prilej cu care țin să le mulțumesc încă o dată!
Așadar, pe 28 ianuarie, la o zi de la aniversarea mozartiană, ai dirijat Mozart și Haydn la pupitrul Orchestrei Filarmonicii din Botoșani, cu tatăl tău solist. Petrea Gîscă este unul dintre cei mai mari corniști români ai momentului și un renumit profesor al Universității de Arte din Iași. Avantaj sau dezavantaj să cânți cu tatăl pe scenă?
Hmm, cred că un pic din ambele, sincer. Dacă ideea debutului în sine cu o filarmonică nu ar fi reprezentat deja un îndeajuns element de noutate pentru mine, atunci cu siguranță această „împărtășire a scenei“ cu el a fost mica picătură care a umplut paharul sentimentului de inedit. Cu atât mai mult cu cât am colaborat dintr-o dublă ipostază: cea de dirijor-solist în Concertul nr. 4 în mi b major pentru corn și orchestră de Mozart, dar și cea de dirijor-membru al orchestrei, ulterior, în Simfonia nr. 104 în re major de Haydn. Ar fi de prisos să mai spun aici cum i-am simțit emoțiile și privirea ațintită asupra fiecărui gest. A fost ceva cu adevărat neobișnuit și foarte interesant pentru mine.
Ați lucrat împreună pe partitură? Ceva sfaturi, secrete?
Mai mult eu am lucrat, el știa lucrarea un pic mai bine. (Râde.) Mi-a dezvăluit că e a 27-a oară când interpretează acest concert de Mozart ca solist în fața orchestrei, iar Simfonia nr. 104 de Haydn a reprezentat, de asemenea, lucrarea sa de debut ca instrumentist în orchestră, pe vremea când era elev al Colegiului Național de Artă din Iași. Despre sfaturi din partea sa, da, pot spune că am primit, despre secrete însă – nu neapărat, toate aceste informații fiind cumva cunoscute dinainte, eu am venit cu lecțiile pregătite încă de la început. (Râde.)
Te-ai născut într-o familie cu mulți muzicieni, dar ai ales medicina după 12 ani de vioară. Și chiar dacă din toamna anului trecut ești doctor cu acte în regulă, te-ai întors la muzică. De ce?
De ce nu? (Râde.) Îmi displace profund ideea de a fi un adept al clișeelor și încerc, pe cât posibil, să evit utilizarea lor, însă anii de studiu de la Facultatea de Medicină m-au făcut să mă simt cumva ca protagonistul unui bildungsroman. În sensul în care, în urma unor numeroase transformări interioare, am realizat că sângele apă nu se face și am simțit nevoia de a mă reîntoarce oarecum acasă, la muzică. Ce va fi de acum încolo nu pot ști cu certitudine. Pot doar spera că voi fi fericit indiferent pe ce drum voi alege să-mi construiesc o carieră și că timpul le va demonstra pe toate, vorba lui Stendhal.
Cum ai ajuns la dirijat?
Îmi place cu tărie să cred că dirijatul este genul acela de profesie pe care nu o alegi tu, ci te alege ea pe tine. Pasiunea a început pe la sfârșitul gimnaziului. Tot în această perioadă am creat și primul contact, mergând pentru câteva luni să asist la cursurile profesorilor care predau pe atunci la Universitatea din Iași. Fiind destul de mic, nu am reușit să fac neapărat conexiunea cu partitura și, nefiind obișnuit să citesc simultan mai multe portative (la vioară avem unul singur), mă limitam strict în a observa gestica cursanților. Chiar și așa, îmi amintesc că am fost lăudat la niște exerciții comune, unde am îndrăznit să mă alătur studenților. În clasa a XII-a știu că m-am gândit, timid: „Ce-ar fi dacă aș da admitere la secția dirijat?“. Am renunțat destul de repede însă la această idee, nici nu am simțit o susținere foarte mare din partea celor din jur. La sfârșitul anului III de Medicină mi-am zis: „Gata, nu se mai poate, acum sau niciodată“ și… iată-mă aici. Nu regret și nici nu cred că aș putea regreta vreodată această decizie.
Cred că ai auzit deseori întrebarea asta venită de la nemuzicieni: „Ce rol are omul în frac din fața orchestrei care stă cu spatele la public și ține (sau nu!) un băț în mână?“. Cum răspunzi la această întrebare și ce înseamnă arta dirijatului pentru tine?
Credeam că e un lucru bine știut de către toți faptul că rolul omului în frac (cu sau fără băț) din fața orchestrei este acela de a nu o încurca. (Râde.) Lăsând gluma la o parte, cred că e un subiect destul de complex, care ar putea fi prilejul unei ample discuții. Pe scurt însă, dirijorul trebuie să se facă util acolo unde este nevoie de el, să asigure buna conexiune între compozitor, intențiile sale și orchestră, să fie responsabil de întreg actul muzical și artistic și să valorifice la maximum potențialul oamenilor din fața sa, făcându-i în același timp să se simtă confortabil. Repet, asta pe scurt. (Râde.)
Ești student în anul IV la Conservator. Cum te pregătești pentru a deveni dirijor?
Într-adevăr, sunt student în anul terminal de licență la Universitatea Națională de Arte „George Enescu“ din Iași, specializarea Dirijat-Orchestră, sub îndrumarea maestrului și mentorului Dumitru Goia, de la care am avut și am în continuare lucruri extraordinare de învățat. Deși în ultima perioadă nu ne-am putut întâlni la fel de des în format fizic, din motive bine-știute, ne-am întâlnit săptămânal pe Skype, unde am continuat să discutăm despre tehnica dirijorală, făcând analiza partiturilor pe care le studiem și multe altele. Încerc să ,profit cât de mult pot de cunoștințele dumnealui și de dragostea sa față de muzică, atât în mediul online, cât și în cel fizic, fiind foarte atent cum lucrează și cu ceilalți studenți, colegi de-ai mei. În același timp, încă din primul an am început să devorez tot ce există pe YouTube și pe internet în general, în materie de artă dirijorală. Începând cu masterclassuri, lecții (nu pot să nu-l menționez aici pe cunoscutul pedagog Ilia Musin), repetiții ale marilor dirijori, concursuri internaționale… Nu cred că a fost ceva care să-mi scape. Am încercat de asemenea să urmăresc cât mai mulți dirijori, cunoscuți sau nu, pentru a-mi dezvolta un simț cât se poate de critic, pentru că, nu-i așa, doar astfel putem evolua, fiind la rândul nostru foarte critici cu noi înșine. Consider că tehnologia poate reprezenta un real avantaj pentru noi, tinerii dirijori, în ziua de astăzi. Faptul că poți asculta și urmări aproape orice lucrare muzicală cu partitura în față, pe YouTube, mi se pare un lucru wow, în contextul în care, pe vremuri, studenții poate nici măcar la bibliotecă nu aveau acces la așa ceva. Atenție însă la dirijatul cu/ pe audiție, lucru despre care ne-a avertizat domnul profesor încă din anul I. Noi trebuie să ne dezvoltăm cât mai bine și repede auzul intern și nicidecum să dirijăm în studiul individual cu un astfel de fundal sonor în spate, pentru că, în acest caz vom învăța să fim conduși și nu să conducem sunetul/ orchestra.
Următorul concert la pupitrul dirijoral?
Când va fi trecut complet, sper eu, această perioadă pandemică destul de nefastă muzicii și artei în general și când sălile de concert vor putea fi din nou pline de spectatori și nu limitate la 30% din capacitățile lor. Prioritare pentru mine sunt momentan alte lucruri, cum ar fi pregătirea lucrării de licență, întrevederile fizice cu domnul profesor, studiul individual, și, de ce nu, poate primul concurs.
Câteva întrebări fulger
Cui îi ești recunoscător pentru că te-a învățat notele muzicale?
Notele cel mai probabil le-am învățat în familie, alături de tatăl și sora mea. Nu pot să nu-i menționez aici, însă, cu multă prețuire, pe primii mei profesori: Natalia Epure – vioară, cu care a lucrat și sora mea, și Ioan Diaconu – teoria muzicii și solfegii, care i-a avut de asemenea la clasă, de-a lungul carierei, atât pe sora mea, cât și pe tatăl și unchiul meu. Recunoscuți ambii pe plan național ca fiind foarte buni și, de ce nu, severi, le datorez foarte mult din ce sunt eu astăzi.
Prima piesă cântată da capo al fine la vioară?
Oh, a trecut ceva timp de atunci! (Râde.) Nu-mi amintesc cu exactitate, probabil vreun studiu din manualul lui Geantă-Manoliu. Pot menționa, în schimb, prima lucrare prezentată la un recital și la olimpiadă, în clasa a V-a, și anume Romanța andaluză de Pablo de Sarasate.
Violonistul favorit?
Violoniștii, mai bine zis! Nu pot să nu-i menționez pe idolii mei din copilărie: David Oistrakh, Itzhak Perlman sau Maxim Vengerov. La momentul actual, o urmăresc și ascult cu mult drag pe Janine Jansen, de care sunt, efectiv, îndrăgostit! (Râde.)
Și eu… Dar dirijorul?
M-am îndrăgostit încă de la începutul anului I de facultate, de când am avut prilejul și norocul să-l întâlnesc pe profesorul Dumitru Goia, de școala dirijorală rusă, în special cea de la Sankt-Petersburg. Chiar el e un produs al acesteia, pentru că a studiat la Leningrad, cum se numea pe vremea aceea, iar mai apoi la Viena. Pe lângă maestrul Goia, îi mai admir pe Mariss Jansons, Tugan Sokhiev, Herbert von Karajan sau Carlos Kleiber, deși cei doi din urmă aparțin cumva altor școli.
Karajan sau Celibidache?
Indirect, am răspuns deja la această întrebare. Cu riscul de-a nu lăsa impresia unui „bun patriot“, înclin, fără prea multe rețineri, spre von Karajan.
Mozart sau Haydn?
Din perspectiva dirijorului/ muzicianului profesionist n-aș putea și nu mi-aș permite niciodată să fac această alegere. Într-o încercare (nu știu cât de inspirată) de dedublare, însă, simplul iubitor de muzică și melomanul din mine ar merge cu prima variantă. Dar v-aș ruga că acest lucru să rămână strict între noi! (Râde.)
Concert, simfonie sau operă?
Am copilărit încă de la o vârstă fragedă în Filarmonica „Moldova“ din Iași, alături de tatăl meu, prim-cornist mult timp în cadrul orchestrei. Muzica simfonică, indiferent de natura sa, concert sau simfonie, și-a lăsat dintotdeauna o amprentă mai puternică asupra mea decât sincretismul operei.
Schönberg sau Bartók?
Fără prea multe rețineri din nou, Bartók.
Anatomie sau forme muzicale?
(Râde.)… Nu pot să nu zâmbesc. Paradoxal este că anatomia a fost una dintre puținele materii care chiar mi-au plăcut în viață mea de umefist, spre deosebire poate de alți studenți, care nu prea au avut-o la inimă sau mai bine zis, cord, în acest context. (Râde.) Chiar și așa, azi, primul instinct mă împinge să aleg formele muzicale.
Ce orchestră visezi să dirijezi? În ce sală?
Oh, de-ar fi toate întrebările atât de simple! Orchestra Regală Concertgebouw din Amsterdam, în atât de cunoscuta și frumoasa lor sală de concerte. Dacă voi avea norocul și ocazia să-l cunosc atunci și pe concert-maestrul actual, violonistul român Liviu Prunariu, ar fi un bonus extrem de mare. (Râde.)
Cum ai caracteriza muzică contemporană. Un compozitor favorit în viață?
Sincer să fiu nu prea ascult muzică contemporană și nici nu mă simt neapărat foarte atras în această direcție. Nu știu dacă e din pricina faptului că mă aflu într-o etapă a vieții caracterizată printr-un conservatorism un pic mai pronunțat, sau pur și simplu nu sunt eu suficient de matur intelectual și spiritual încât să o pot înțelege și aprecia la adevărata valoare. Ca să vă răspund totuși, nu pot să nu mă gândesc la Henryk Gorecki și a sa Simfonie nr. 3, „a cântecelor triste“, a cărei părți secunde îmi provoacă, de fiecare dată când o ascult, senzația de „piele de găină“ sau, în cazul meu, de „gâscă“. (Râde.)
Ce muzică asculți în timpul liber?
Clasică, clasică și iar clasică!
Ai renunțat definitiv la vioară?
Nu și nici nu cred că aș putea face acest lucru vreodată. Deși a trecut ceva timp de când ne-am revăzut ultima dată și, per ansamblu, ne-am întâlnit un pic mai rar în toți acești ultimi ani, îmi amintesc încă cu mult drag de conferințele și congresele medicale unde am fost invitat în ipostază de violonist în anii studenției de medicinist sau de evenimentele din cadrul revistei culturale „Alecart“, coordonată de doi profesori de limba și literatură română foarte dragi mie, Emil și Nicoleta Munteanu. Mă leagă foarte multe amintiri frumoase de acest nobil instrument, dat fiind faptul că am început studiul său încă de la vârsta de 6 ani, la Colegiul Național de Artă ,,Octav Băncilă“ din Iași, urmând apoi participarea la diferite Olimpiade de Muzică și la Concursul Internațional Lira de Aur, unde am fost laureat cu premiile I și II. Voi simți pentru totdeauna vioara ca făcând parte din mine. Cu ocazia asta mi-am reamintit că ar fi oportun să-mi schimb corzile și părul de la arcuș. (Râde.)
De ce crezi că iubesc medicii muzica clasică, uneori atât de mult încât există și orchestre ale medicilor?
Pentru că simt uneori nevoia de evadare din propriul spațiu existențial, iar ambele domenii se întâlnesc în cel puțin un punct comun: se adresează cu precădere oamenilor.
Ce înseamnă muzica pentru tine?
Un mijloc vast de exprimare și comunicare, atât cu cei din jur, cât și, poate mai important, cu tine însuți. Dați-mi voie să mă opresc din nou aici, tot de teama clișeelor. (Râde.)
De ce crezi că are nevoie România, la cum arată în momentul de față: de un medic sau de un dirijor?
Înainte de toate, România are nevoie de profesioniști. Nu contează că medici sau dirijori, cred eu. Atât timp cât e un bun profesionist, onest și sincer în meseria lui. Dacă aceste ultime două virtuți se pot aplica și în viața personală, cu atât mai bine.