Săptămâna trecută, scriind despre epoca glorioasă a stagiului militar obligatoriu, spuneam că unul dintre puținele lucruri pe care le-am învățat atunci a fost să dorm ghemuit în zăpadă, la minus nu știu câte grade, înfofolit într-o șubă mare și grea.
În somnul iepuresc din postul de gardă, apăram (teoretic) unitatea militară vreme de trei ore, cu arma strânsă bine între genunchi și piept. Cei destul de maturi ca să fi apucat acele vremuri țin minte cu siguranță triada aia afurisită – trei ore pază, trei ore veghe, trei ore somn și de la capăt – care îți dădea bioritmul peste cap.
Ce-i drept, am învățat și lucruri militărești. De exemplu, aș fi în stare și azi să demontez și să montez la loc un pistol-mitralieră de 7,62 mm, varianta românească a kalașnikovului. L-am montat și demontat de sute de ori, exclusiv ca să îl curăț. Cu multe cârpe și ulei. L-am cărat în spate la instrucția monotonă și tâmpitoare, l-am trântit pe jos, am alergat cu el în spinare sau în mâini și, după ce s-a umplut de praf, noroi, zăpadă, l-am demontat și curățat și iar l-am demontat și iar l-am curățat. În caz de război, aș fi un bun curățător de țevi. Poate se mai caută și așa ceva.
Desigur, am învățat și să trag cu arma. Nu-i însă cine știe ce realizare: ca să înveți să folosești kalașnikovul, nu îți trebuie șaisprezece luni de instrucție. Sunt suficiente zece minute. Mai util ar fi să înveți cum să nimerești ceva cu el, iar la partea asta pregătirea noastră militară n-a fost tocmai la înălțime. În tot stagiul militar am fost doar de trei ori la așa-numitele trageri în poligon – în restul timpului căram armele descărcate pe câmpul de instrucție sau pe asfaltul platoului de beton și mărșăluiam sau ne trânteam pe jos sub tirul unui inamic imaginar. De trei ori am avut ocazia să văd și să simt cum se trage cu un pistol-mitralieră. La primele două trageri fiecare soldat a avut cinci (5) cartușe, nici unul în plus: ar fi fost o risipă. Iar cel mai mult nu dura tragerea propriu-zisă, ci ritualul post-tragere al căutării tuburilor de cartușe goale. Și iată de ce: atunci când tragi cu o armă de foc, glonțul propriu-zis țâșnește pe țeavă, în vreme ce tubul e aruncat afară, ca să facă loc următorului cartuș – iar uneori e aruncat destul de tare, la un metru sau mai bine. La sfârșitul tragerii urma contabilizarea: toate cartușele trase trebuiau justificate cu tuburi goale. Iar dacă lipsea fie și un singur tub din o mie, toată soldățimea căuta prin nisip și iarbă o oră, două, trei ca să îl găsească.
Exista aici, dincolo de birocrație, și o logică a conspirației: un tub lipsă putea însemna un cartuș care de fapt nu a fost tras, ci ascuns de cineva ca să îl folosească cine știe cum, să ucidă un ofițer, un dușman sau, Doamne ferește, chiar pe comandantul suprem al armatei, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Așa că din toată pregătirea aia de război, când trăgeai în sfârșit cu arma (în niște ținte de lemn), mie mi-a rămas în minte căutarea obsedantă prin iarbă și nisip, cu pas de melc și cu privirea ațintită în jos, în speranța că undeva o să lucească tubul cilindric și gol al cartușului lipsă.
La a treia tragere din cariera mea militară lucrurile au stat însă altfel. Tragerea s-a desfășurat prin noiembrie sau decembrie, adică la sfârșit de an, și cineva de la administrație și-a dat seama că unitatea rămăsese cu prea multe cartușe din norma alocată pe anul respectiv. Prin urmare, după tragerea „regulamentară“ de câte cinci focuri, ni s-au încărcat armele cu douăzeci-treizeci de cartușe și ni s-a spus să tragem în ținte până la ultimul cartuș, fiindcă surplusul trebuie consumat până nu se încheie anul contabil. Și am tras. Nu i-a păsat nimănui dacă nimerim ceva sau nu. Toată lumea aștepta să consumăm cartușele și să putem pleca.
Ar mai fi fost totuși o problemă: numeroasele tuburi de cartușe, care trebuiau strânse și predate până la ultimul. Din fericire, între timp soldații găsiseră o soluție: zid în zid cu unitatea noastră militară se afla un depozit de fier vechi imens, unde se aduceau și se aruncau de zeci de ani toate fiarele și fierotăniile posibile, de la șurubele și bile de rulment până la macarale de șantier stricate sau vagoane de cale ferată dezafectate. Printre toate astea, în unele locuri se găseau – nu știu cum și de ce – și tuburi de cartușe. Prin urmare, înainte de tragere ofițerii noștri ne îndemnau să „încălcăm consemnul“, să sărim gardul unității și să aducem cât mai multe tuburi goale. Apoi plecam la tragere cu tuburile după noi și la final, dacă lipseau un tub, două, zece, o sută, completam suma cu recolta adusă după noi.
Iar asta – trebuie să fiți de acord – a fost o lecție de viață.