Concluziile acestor cercetari sint demne de orice manual si sint invocate adesea pentru explicarea fenomenului infractional in zilele noastre. Astfel, „s-au constatat ca la recrudescenta criminalitatei din zilele noastre contribuie puternic desorganizarea familiei, slabirea sentimentului religios, navalirea in orase a locuitorilor de la tara; vitiile sub toate formele lor – desfrinare, alcoolism, lene, lacomie s.a. – oarecari industrii si distractiuni, tolerate si chiar incurajate de guverne; indulcirea pedepselor, excesiva indulgenta a judecatorilor jurati; tratarea mai omeneasca a facatorilor de rale, decit a oamenilor de traba”. Doua noi cauze se adaugau acum listei de explicatii, si acestea fac de altfel ca articolul sa fie considerat demn de a deschide editia. Ele erau presa si literatura.
Argumentatia care urmeaza ne-ar putea face sa zimbim azi. Sintem la 1908, nu un veac mai tirziu, cind tabloidele si chiar cotidienele broad-sheet, deci declarativ „serioase”, abunda in imagini socante, inclusiv cu decapitari si capete puse la pervaz de diavoli contemporani – cum s-a intimplat chiar saptamina trecuta. Iar numele scriitorilor dati ca exemple pentru explicarea „criminalitatei” erau nimeni altii decit virfurile literaturii… De altfel, si autorul articolului se arata circumspect si lanseaza indoiala pentru concluziile studiilor facute publice de Scipione Sighele, profesor la Bruxelles, autor al cartii recent aparute atunci, Literature et criminalite, descris drept „cel mai tinar adept al scoalei italiene care a produs atitia criminologi celebri, incepind cu Beccaria din secolul al XVIII-lea si pina la Lombroso”, care „au facut din stiinta dreptului penal o filosofie”.
Ei bine, acest Sighele studiaza la inceput de secol al XIX-lea criminalii literaturii si alcatuieste o tipologie a lor. Nimic eronat pina aici, o astfel de preocupare au avut-o multi, inclusiv psihiatri contemporani. „Shakespeare a infatisat in Othelo pe criminalul din pasiune, in Machbeth pe criminalul nascut… si aceste tipuri a dovedit superioritatea artei asupra stiintei”, spune el, divagind apoi cu tipologiile de criminali din romanul naturalist al lui Zola, ori din scrierile lui Eugene Sue. Sighele merge mai departe de a descrie crimele din literatura, incercind sa explice si felul cum literatura „inriureste” asupra criminalitatii. Concluzia nu ne este prezentata in acest numar, promitindu-se o detaliere intr-un numar ulterior, insa am aflat inca de la inceput ca da, se poate vorbi de o astfel de inriurire. Ceea ce nu am inteles totusi este daca celebrul criminalist pornise de la ideea ca toti criminalii l-au citit pe Shakespeare ori pe Zola…