Cind omul mosteneste un lot de pamint, se ia cu miinile de cap: ce sa se faca oare cu el? Asta-i mai lipsea lui, la cite probleme are? Daca insa nu-l capata, se infurie si porneste in cruciade juridice recuperatoare. Iar cind il obtine, in fine, si trebuie sa plateasca taxele aferente, isi aduce aminte de solutia Moromete: – N-am, domnule.
Ceea ce ni se intimpla bun este ascuns cu grija de ceilalti, ferit de privirile indiscrete, ocolit in conversatii. Terenul predilect este cel al autocompatimirii din motive reale si imaginare. Copiii sint nerecunoscatori, fratele s-a incurcat cu-o puturoasa, cumnata vorbeste prea tare, bunica are o respiratie grea.
Impozitele cresc (dar impozite pe ce?), mizeria ne ameninta, raul ne macina vietile. Toate aceste probleme, dificultati si calamitati sint expuse abundent si detaliat oricui sta sa-ti asculte necazurile. Asa cum Romania geme de romani loviti si nefericiti, la tot pasul gasim psihanalisti si duhovnici improvizati, dispusi sa-i inteleaga. Fiindca, ati ghicit, si acestia au parte de ghinioane teribile, momente de cumpana, ridicari trudnice. In acest spatiu geografic si comunitar, munca nu este deloc rasplatita, meritul e ignorat si personalitatea deosebita, batjocorita.
Mitica al nostru, radiografiat exceptional de Caragiale, se plinge pe strada si isi freaca miinile de satisfactie in particular. E un cabotin superstitios. Cele bune le tine pentru el. Cele rele sint deversate in piata. E un cistigator (ca sa nu zic: profitor) ce trage beneficii din conditia de inchipuita victima. Victimele adevarate sint discrete si scufundate in nenorocirea lor.
Nu ma numar printre ele. Nu ma numar insa nici printre ipocritii care se tot pling, desi ar avea atitea motive sa rida larg. Nu numai ca imi merge bine si foarte bine, dar ultimii ani mi-au adus atitea bucurii si impliniri, incit n-am avut timpul necesar ca sa le procesez interior. Sint convins ca le merit si stiu ca am muncit din greu pentru ele.
Problema este ca nu mai apuc sa ma bucur de o realizare, asa cum se intimpla in timpul lung si inghetat dinainte de Revolutie; apare rapid o alta, care ar trebui la rindul ei asimilata. Asa ca mi-am facut un obicei. Cu fiecare noua bucurie, pentru a ramine cumva singur cu ea, o iau la picior pe faimosul bulevard Victoria Socialismului, pe acolo pe unde nu vezi, in general, pantof de pieton. Merg si merg si tot merg prin acel peisaj faraonic inchipuit de fantezia lui Ceausescu si turnat din nefericirea noastra, a tutulor. Fiecare succes de azi a devenit posibil numai prin disparitia Conducatorului de ieri. Imi place sa ma gindesc si la asta, cind bat cu pasul bulevardul lui favorit.
Iar cind mai am si cite un mic necaz (apar si din acestea, n-ai incotro), iau taxiul. Si ascult cuminte spovedania soferului, inclusa in cursa.