– Considerat unul dintre părinții fondatori ai muzicii electronice germane și unul dintre inspiratorii multor genuri muzicale actuale, muzicianul Klaus Schulze a încetat din viață la sfârșitul lunii aprilie, la vârsta de 74 de ani.
În mai multe decenii, Schulze, care a lăsat în urmă o discografie importantă, s-a dovedit un muzician extrem de versatil, „un compozitor talentat a cărui muzică aborda idei din genuri diferite, inclusiv jazz și muzică clasică, pe care le exprima mai ales cu ajutorul instrumentelor electronice“. Și-a folosit talentul în solda altor trupe (a debutat ca baterist cu trupa Spy Free și pe primul disc al formației Tangerine Dream, Electronic Meditation), a compus muzică de film, a dus cât mai departe experimentele sale cu sintetizatoarele și s-a implicat în producțiile altor artiști (de exemplu, a formației Alphaville).
Influența sa asupra altor muzicieni a fost uriașă, așa cum este recunoscut de artiști din variate genuri, de la Brian Eno și David Bowie, la Damon Albaran sau Kanye West. A fost pasionat de krautrock, înființând de exemplu formația Ash Ra Tempel, dar și de alte zone, făcând parte din supergrupul Go (alături de compozitorul japonez Stomu Yamashta, de Al Di Meola și de Stevie Winwood). Este însă cunoscut și apreciat mai mult pentru zecile de albume solo lansate de-a lungul carierei, începând cu Timewind (1975), continuând un an mai târziu cu Moondawn și apoi cu Dune, un disc inspirat de cartea lui Frank Herbert. Hans Zimmer, celebrul compozitor de muzică de film, a folosit una dintre piesele lui Schulze pe coloana sonoră a filmului Dune (2021), descriind opera colegului său drept „echilibrul perfect între suflet și tehnologie“. „Muzica lui Schulze n-a fost niciodată mai relevantă decât azi, lumea abia acum ajunge să înțeleagă opera unui adevărat pionier“, spune Zimmer.
Dune pare să fi exercitat o atracție asupra lui Klaus Schulze: luna trecută, înaintea decesului, muzicanul anunțase viitoarea lansare, pe 10 iunie, a unui nou album solo, Deus Arrakis.
– Acum 45 de ani, în 1977, când lumea occidentală părea brusc obsedată de roboți în urma succesului filmului Star Wars, muzicianul și inginerul de sunet britanic Alan Parsons cunoștea un mare succes cu noul album al formației sale, Alan Parsons Project, intitulat I Robot. Un disc inspirat direct de povestirile lui Isaac Asimov, deși Parsons nu uită să îi mulțumească, în glumă, lui George Lucas pentru succesul albumului: „A fost frumos din partea lui să lanseze Star Wars odată cu I Robot“.
Parsons, născut în 1948, se remarcase ca inginer de sunet foarte apreciat în producția unor albume legendare, precum Abbey Road (1969) sau Let It Be (1970) ale celor de la The Beatles, sau The Dark Side of the Moon al formației Pink Floyd. Însă, în loc să continue cariera de producător, Parsons, alături de compozitorul și producătorul Eric Woolfson, se lăsa inspirat în 1975 de opera lui Edgar Allan Poe și își lansa propria formație, Alan Parsons Project, și primul album, Tales of Mystery and Imagination (1976). Cum discul a cunoscut un succes încurajator, Parsons și Woolfson și-au găsit inspirația pentru următorul disc în opera lui Isaac Asimov.
Asimov a fost încântat de ideea de a-și vedea povestirile transformate în muzică, însă, cum vânduse deja drepturile de adaptare, Parsons a venit cu propria lui versiune. „Am prezentat o viziune opusă filosofiei lui Asimov: în cele din urmă mașinile vor ajunge să domine omul. Conceptul era puțin cam penibil, dar, în într-un an plin de inovații tehnologice, el părea bine ancorat în viitor“; spune Parsons. Pasiunea pentru suprarealism a lui Woolfson făcea ca „versurile să fie destul de obscure, așa că nimeni nu știa exact care este mesajul lor“, în vreme ce Parsons este de părere că discul „părea conceptual – fiindcă asta era moda în 1977, să concepi o piesă muzicală pe care s-o asculți cu lumina stinsă și cu ochii închiși și să te lași dus departe de ea“.
Lansat cu o petrecere la care au fost invitați 50 de jurnaliști muzicali și însoțit de critici pozitive (revista „Rolling Stone“ a descris discul drept „un festin pentru automate“), I Robot a deschis porțile topurilor muzicale pentru Alan Parsons Project, aducând formației un Disc de platină în Statele Unite. „Și, fiindcă lucrasem la Dark Side of the Moon, toată lumea ne-a oferit intrare directă în lumea rockului progresiv, deși am simțit că muzica noastră era mai mult pop“, spune Alan Parsons.