Desi as zice ca elogiile domnului Achelis nu dau intru totul masura realitatii, inclin sa cred ca, atunci cind vorbea despre relatiile publice ca despre "un stil de viata", avea mare dreptate. Nu vreau sa spun acum ca facultatile de relatii publice consuma degeaba banii si timpul studentilor. Dar, intr-adevar, nimic nu se compara cu the real thing, cu autenticitatea, in contactul cu oamenii.
Presupun ca unica problema a romanilor din domeniu ar fi sa-si adapteze abilitatile de PR la modurile de operare tipice Occidentului. In domeniul acesta, romanii, ca si – probabil – alti amariti din fostele tari comuniste sarace au un talent greu de gasit in Europa Occidentala. Unii isi amintesc: pentru a obtine chiar si cele mai banale lucruri (citeva suluri de hirtie igienica, un pachet de vata, citiva litri de benzina in plus peste limita lunara stabilita de guvern) trebuia sa ai „pile, cunostinte si relatii”. Prescurtarea ironica: PCR, cu trimitere la Partidul Comunist Roman. PR (pile si relatii) ar fi fost suficient.
De fapt, intreaga tara era un fel de facultate de PR. Mai toti cetatenii trebuiau sa dea zilnic cite un examen sau mai multe, toate practice, pe teren: de unde sa faci rost de ulei, cum sa rezolvi sa scapi trei zile de la lucru, cum sa faci rost de un bilet de hotel la mare. Ca sa nu mai vorbesc despre marile examene cu probe multiple, pe care le dadeai, de exemplu, daca ajungeai sa fii internat in spital: cu asistentele, cu medicul de garda, cu chirurgul, cu anestezistul… Iar scopul nu era doar o banala nota de trecere, ci chiar supravietuirea. Ce examene mai dure si-ar putea imagina cineva? Cei mai buni in domeniu reuseau sa traiasca aproximativ decent, iar cei mai putin dotati aveau de suferit mai mult decit daca ar fi picat un banal test practic.
PR-ul reprezenta un element de selectie naturala. Noi il numeam „descurcareala”, dar in esenta era chiar activitate de public relations. Aparusera chiar si elemente de organizare institutionala autonome. Mi-am amintit impreuna cu Alina si diverse expresii-tip, cu nimic diferite ca functionalitate de cele din PR-ul occidental: „N-o sa va ramin dator”, „Las’ ca va rezolv eu”, „Stiu eu pe cineva…”. Ne-am amintit cum fiecare om isi dezvolta o retea proprie, in functie de interese, si si-o cultiva – fiindca trebuia sa si-o cultive – ca un adevarat PR: macelarul, aprozaristul, librarul, medicul, seful, verisorul indepartat de la benzinarie, farmacista… Numai sa fi mentinut in functiune o retea atit de diversa si eterogena si deja puteai fi considerat un PR desavirsit.
Unii ar spune ca, dupa 1989, odata cu normalizarea vietii cotidiene, astfel de retele au disparut. Eu nu cred. Am senzatia ca s-au perpetuat, s-au ramificat in libertate, nerestrictionate, si chiar s-au diversificat. Dupa 1989, cei mai talentati oameni din PR-ul neoficial romanesc au avut mult mai multe lucruri de care puteau „face rost”. E drept, si-au folosit talentul in folosul propriu, devenind oameni de afaceri, negustori de fotbalisti, oameni politici.
Nici tipurile de relatii sociale nu s-au schimbat foarte tare, asa ca si cei foarte tineri pot beneficia de avantajele acestei gigantice facultati de PR care este Romania. Chiar ma intreb: daca esti student la o facultate de PR si dai spaga ca sa iei un examen, actiunea de spaguire ar putea fi evaluata pozitiv la nota din examen? Nu vad de ce nu.