In vara anului 2002, la Festivalul Sostakovici organizat de elvetieni la Zurich, am avut placerea de a-i cunoaste pe dirijorul Genadi Rojdestvensky si pe sotia lui, pianista Victoria Postnikova. Amindoi au evocat cu un soi de nostalgie intilnirile lor cu un Sostakovici cind exuberant, cind meditativ si retras, la Moscova sau intr-o statiune de odihna in Estonia. Rojdenstvenky povestea ca l-a intilnit prima data pe compozitor dupa moartea lui Stalin, atunci cind i s-a cerut sa-l inlocuiasca la pupitru pe dirijorul Samoil Samosud, bolnav. Sostakovici l-a invitat in apartamentul lui din Moscova si i-a propus sa treaca amindoi prin partitura concertului, Simfonia a 10-a, fara comentarii, cintind doar impreuna transcriptia pentru pian la patru miini a simfoniei. Partea intii au cintat-o fara probleme, dar la a doua, Scherzo, cunoscuta si ca portretul lui Stalin, Sostakovici a cintat din ce in ce mai repede, accelerind aproape isteric, pina s-au oprit amindoi, rizind, in mijlocul miscarii. Au reluat-o intr-un ritm mai lent si nu a fost nevoie de explicatii, isi amintea Rojdestvenky, vorbind de „sansa” pe care a avut-o de a-l auzi pe Sostakovici interpretindu-si simfonia. In fiecare nota, in fiecare grup de note, aud geniul compozitorului, spunea Rojdestvensky. L-am intrebat atunci ce i-ar spune unui tinar nefamiliarizat cu epoca stalinista pentru a-l introduce in muzica lui Sostakovici. Raspunsul lui, despre care v-am mai scris, a fost: „Sa nu se margineasca la muzica lui Sostakovici, sa cunoasca si istoria Rusiei. Sostakovici este cronicarul timpului sau…”.
Cronicar este cuvintul care revine cel mai des atunci cind muzicienilor generatiei lui sau celor care l-au cunoscut, mai tineri fiind, li se cere sa-l caracterizeze. Toti insista insa ca, dincolo de geniul muzical, Sostakovici a fost un om ca oricare altul, ca nu a fost nici un sfint, nici un disident si ca graba unora de a-l picta, pe el si epoca sa, doar in alb si negru este lipsita de orice sens. Omul pe care cenzura stalinista incerca sa-l striveasca pentru prima oara in ianuarie 1936, decretind opera Lady Macbeth din Mzensk drept „cacofonie in chip de muzica”, replica atunci indirect, spunindu-i lui Isaak Glikman, unul dintre cei mai buni prieteni: „Chiar daca mi-ar taia amindoua miinile, voi continua sa compun muzica, tinind tocul intre dinti”.
Nu a fost nevoie, a fost pastrat in viata si exploatat propagandistic, ori de cite ori Stalin a gasit-o necesar.
Lasat in viata in epoca de epurari masive, dupa episodul condamnarii operei sale, era pedepsit pe tacute si, pentru a evita masurile „administrative” cerute de cenzura, compozitorul anunta ca renunta la premiera celei de-a patra simfonii. Simfonia avea sa fie cintata abia treizeci de ani mai tirziu. In mod aproape identic, dupa ce avea sa fie condamnat in februarie 1948 pentru „formalism”, concertul sau de vioara, pe care apucase sa-l prezinte la Conservator, devenea tabu. Premiera lui avea loc abia in 1955…
La pretul supravietuirii avea sa se adauge, pe linga un oratoriu, Cintecul padurilor, al carui text il proslavea pe Stalin, participarea compozitorului, in Statele Unite, la „Conferinta stiintifica si culturala pentru pacea lumii”. Stalin ii ceruse expres sa se alature delegatiei sovietice. Locul reuniunii initiata de Kominform era Hotelul Waldorf din New York.
Poate ca odata se va scrie despre Sostakovici ca obiect al razboiului rece. Conferinta celebra de la Hotelul Waldorf, se stie mai putin, a fost si ocazia primei confruntari intre intelectualii captivi si captivati de orientarea pro-sovietica si intelectualii ce aveau sa li se opuna, timp de decenii, constient sau manipulati de „Congresul pentru libertatea culturii”, organizatia creata si finantata de CIA dupa declansarea razboiului rece pentru a combate comunismul. Sostakovici avea sa fie atunci „mielul sacrificat”, cum reaminteste, intr-o remarcabila carte despre razboiul rece cultural, cercetatoarea britanica Frances Stonor Saunders. Cel care l-a executat a fost chiar un compozitor rus din emigratia alba, Nicolas Nabokov, devenit cetatean american in 1939. Nabokov il intreba atunci pe Sostakovici, nici mai mult, nici mai putin, daca este de acord ca muzica lui Paul Hindemith, Arnold Schoenberg si Igor Stravinski sa fie interzisa in Uniunea Sovietica, din moment ce un articol din „Pravda” ii caracterizase pe cei trei drept „obscurantisti”, „formalisti decadenti burghezi” si „lachei ai capitalismului imperialist”. Un Sostakovici cenusiu la fata se ridica si murmura in rusa ceea ce umbra lui kagebista ii soptise la ureche: „Sint complet de acord cu declaratia din «Pravda»”. Pe buna dreptate, Saunders comenteaza in cartea ei: „Nabokov boxa cu un om care avea miinile legate”…